marți, 4 noiembrie 2014

Monumente demolate - Biserica Enei (II)




Istoricul bisericii
       
   Demolările din București  au început în luna aprilie a anului 1977, cu Biserica Enei. Monument de o valoare deosebită, a fost primul sacrificat de sistemul comunist. Ctitorită în anul 1611, biserica avea altarul îndreptat spre Bd. Nicolae Bălcescu. Construcția, în plan treflat,  cu turlă pe naos şi turlă clopotniţă pe pronaos adăpostea printre alte piese rare şi o frescă pictată de Gheorghe Tattarescu. Monumentul se afla vizavi de  Teatrul Național, în zona Pieței Universității. Avea hramul Sfântului Nicolae și fusese construit inițial  din lemn, în anul 1611, de către o soție de târgoveț, pe nume Iana. De aici și numele mahalalei în care se afla - mahalaua Bisericii Ianii. Tot o femeie rezidește lăcașul de cult din piatră și cărămidă,  între anii 1720-1724,  jupâneasa Safta Negoiescu, cumnata Doamnei Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta a  înzestrat lăcașul  cu mobilier, strane, un jeț arhieresc,  uși de intrare bogat sculptate în lemn de stejar, în stil brâncovenesc.
 Istoria  Bisericii Enei începe cu  o construcție din lemn ridicată  la 1611, de o anume jupâneasă Iana, în memoria soțului său care fusese negustor,  ucis pe acest loc de oamenii  și din porunca domnitorului Radu Mihnea. Piatra funerară cu epitaf  poate fi considerată actul de naștere al bisericii. 
   După aproximativ un secol, biserica este reclădită din piatră și cărămidă,  între anii 1720-1724, de altă jupâneasă, pe nume Safta, pentru și din munca  răposatului ei soț, Pană Negoescu, mare logofăt și frate al Maricăi Doamna, soția lui Constantin Brâncoveanu.  La hramul inițial al Sf. Ierarh Nicolae s-a adăugat mai târziu cel al Sf.Mc. Varvara, protectoarea minerilor.
   Pisania de deasupra ușii de intrare, consemnată de Nicolae Iorga  în anul 1905, era scrisă în litere chirilice și dădea mai multe informații despre lăcaș: "Doamne D(um)nezeule nostru, căruia ceriul îți iaste scaun și pământul supt picioarele Tale, întăriaște sfântul acesta lăcaș al mărirei Tale  care întru slava Ta și întru cinstea Sfântului Erarh Nicolae  din temelie s-au zidit și cu toată podoaba bisericească  s-au înfrumusețat din drepte  ostenelele răposatului  robului tău jupan Pană Negoescu Vel Log(ofă)t, nepotul prea-pomenitului Io Constantin Basarab Vo(e)vod cu sârguiala cucernici roabei jupaniții Safti, soția pomenitului boiar, dup* pristăvirea lui, și primește rugăciunile  ce ți se vor aduce întru el  neîncetat , pentru toată pravoslaviia, pentru răposat părinții lor, ctitorilor și pentru înșii ei, la prea-sfântul cerescul tău jăutănic. În zilele prea-luminatului Domn Io Nicolae Alexandru Voevod, la anul de la Zidirea Lumii 7232, iar de la Nașterea Mântuitorului H(risto)s 1724, Av(gust)ă 1 dne".

Mărturii despre atmosfera sfârșitului de epocă fanariotă în mahalaua Ienii
     
  Ca majoritatea bisericilor vremii, inițial a fost biserica unei mănăstiri , înconjurată de chilii , anexe mănăstirești și cimitir.  Informații importante despre obiceiurile vremii sunt consemnate de Constantin Mateescu în cartea ce prezintă existența lui Nicolae Filimon (1819-1865), având în vedere că și-a trăit mare parte din viață în mahalaua Ienii. Tatăl său,  popa Mihai, a fost preotul acestei biserici  timp de 20 de ani , între 1810-1830, și a locuit cu familia sa  în chiliile din jur. Secerat la numai 46 de ani  de una din epidemiile  ce bântuise orașul, părintele Mihai va fi înmormântat lângă altar, sub zidurile  ctitoriei  logofetesei Safta .
    Chiliile  erau împrejmuite cu ziduri  înalte și groase, adăpostind  camerele preotului și un han cu treisprezece prăvălii aflate  sub administrația epitropiei. Chiliile mănăstirești au dispărut cu vremea , fiind înlocuite  de casa parohială (clădită în 1866 de Sultana Maria  din familia Câmpineanu), dar prăvăliile  epitropiei au dăinuit  până în  contemporaneitate, putând fi privite de la ferestrele Facultății de Arhitectură: magazinul  de plisat, un atelier de împăiat  păsări, o croitorie, o legătorie de cărți și o pivniță de vinuri cu magazie, administrat de blocul Dunărea. Constantin Mateescu reface în cartea sa atmosfera  sfârșitului de epocă  fanariotă din București, aducând în prim-plan informații despre  mahalaua Ienii: "o mahala selectă, locuită de mulțime de boieri, dar și de negustori ce-și desfăceau produsele  pe strada Colței  sau pe Podul Mogoșoaiei. După o catagrafie din 1810, ea numără 44 de case, 182 de bărbați, 181 femei, 363 suma totală. Mândria mahalalei o constituia biserica"( Constantin Mateescu, Pe urmele lui Nicolae Filimon,  1985, p. 78).
     Din punct de vedere arhitectonic, Biserica Enei  făcea parte din categoria  bisericilor cu plan treflat (cu absidele laterale  mici), cu pronaosul ușor  supralărgit, cu turlă pe naos  și turlă-clopotniță  pe pronaos, tip preluat și dezvoltat  în secolul următor în mod strălucit. Exteriorul era caracteristic secolului XVII, cu două registre de panouri arcuite, cu ferestrele în ancadramente  de piatră, lucrate cu baghete  întretăiate  de tip moldovenesc, iar ușa de la intrare era înconjurată de o sculptură  în piatră, cu motive florale brâncovenești.  Pridvorul bisericii era  deschis, avea trei arcade în centru, rezemate  pe stâlpi poligonali  din  zidărie.
    În Repertoriul bibliografic  al monumentelor  feudale  din București (1961), Nicolae Stoicescu  face o descriere  amănunțită  a arhitecturii monumentului, subliniind "elevația foarte bine proporționată, de o zveltețe deosebită" . Silueta elansată a corpului bisericii, accentuată și de cele două turle - una octogonală, alta hexagonală -  amintea  de Biserica Kretzulescu, rămasă din  fericire în picioare.
     Din descrierile foarte detaliate  ale monumentului rezultă  soliditatea lui. Astfel, vorbind despre naos și sistemul de boltire, Nicolae Stoicescu adaugă că nișele proscomidiei  și diaconiconului sunt săpate în grosimea  zidului, iar despre pronaos spune că  zidul dinspre apus, foarte gros, de peste 1,50 m, cuprinde, amenajată  în grosime, scara ascunsă ce duce la clopotnița de deasupra pronaosului. Între anii 1868-1870, cu ocazia unor renovări , biserica a fost repictată de Gheorghe Tattarescu , dar s-a păstrat și din fresca  originală din secolul XVIII pe peretele de apus  al pronaosului și în pridvor. Deși la cutremurul din 1940 turlele bisericii nu au căzut, s-a apreciat ca necesară refacerea  lor în beton armat. Așa se face că la seismul  din 4 martie 1977, care a prăbușit o serie de blocuri ale centrului (între care și blocul Dunărea  învecinat), biserica Enei  nu a avut de suferit decât fisuri  superficiale în tencuieli, fără a-i fi afectată  structura de rezistență (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu 1995, p.17).

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu