marți, 4 noiembrie 2014

Monumente demolate - Biserica Enei (I)





       La începutul secolului XX, biserica se afla vizavi de Maidanul Primăriei, un teren neconstruit, pe care se antrenau jandarmii. Acum, pe acel loc se află Teatrul Național București. Strada adiacentă se numea  "Biserica Enei". În anii '30, în urma modernizării bulevardului Brătianu (acum Bălcescu), biserica Enei este încadrată de două imobile în stil modernist, mai important fiind imobilul cunoscut apoi sub denumirea de "Dunărea". Dupa venirea comuniștilor la putere, strada Biserica Enei a devenit strada Arhitecturii. După lărgirea bulevardului, la începutul secolului XX, absida altarului  ajunsese să ocupe jumătate din lățimea trotuarului, astfel încât era și mai prezentă spre stradă și în viața bucureșteanului, care obișnuia să folosească curtea bisericii drept scurtătură pentru a traversa  spre și dinspre Calea Victoriei . De aceea, portița gardului  spre bulevard, pe latura de sud a bisericii  era permanent deschisă  și o alee conducea  spre grădină la strada Enei, apoi pe lângă biserica "Dintr-o zi"  și strada Academiei , prin pasajele Englez , Victoria sau Comedia, în Calea Victoriei  și la Palatul Telefoanelor. ( Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p.14).

Sute de ani de istorie prefăcuți în praf
 
  Cutremurul din 4 martie 1977, care a provocat pagube imense în București, a fost folosit de regimul comunist ca o oportunitate de a distruge sau ascunde tot ce nu era construit de el. Ambiția conducătorului era aceea de a oferi României o capitală nouă, iar meritele să-i revină în totalitate. În acel martie nefast, blocul Dunărea, care se afla chiar lângă Biserica Enei, a căzut, alături de alte clădiri din apropiere, dar lăcașul de cult a rămas în picioare. Probabil nemulțumit că  blocul nu căzut peste biserică, Ceaușescu însuși i-a decis soarta. Chiar dacă structura monumentului rezistase cutremurului, Ceauşescu a dispus  demolarea, făcând-o să pară un accident. Surse neoficiale  susțin că Biserica Ortodoxă Română trimisese o cerere la Direcția Patrimoniului Istoric, în care susținea că biserica Enei ar trebui declasată, fapt ce ar fi ușurat demolarea. După ce într-o noapte de aprilie 1977, braţul unei macarale a izbit o parte a bisericii, într-o altă noapte a fost lovită din nou, pentru ca în mai puţin de două luni să fie la pământ. Martorii neputincioși ai evenimentelor de atunci au amintiri de coșmar despre acest eveniment.
I-am găsit în  grădina Cișmigiului, jucând table sau șah. Ei știu să descrie cel mai bine  imaginile imposibil de șters  despre regimul de tristă amintire, printre care și momentele nefaste ale distrugerii Bisericii  Enei. Tabloul este sumbru : excavatoare și buldozere  ce  zdrobeau monumentul, iar arhitecții și muzeografii, oamenii care știau cel mai bine valoarea clădirii, sufereau neputincioși. Fresca monumentului  de o  valoare inestimabilă era distrusă  sub ochii lor, provocându-le o suferință de nebănuit. În acest fel  sute de ani de istorie erau transformați în praf și pulbere.  Demolatorii secționaseră turla cu un cablu legat de două excavatoare și încercau să o doboare. Parcă nici aceste cabluri nu voiau să se supună, căci, fiind solicitate exagerat, s-au rupt. Dar, la lăsarea serii, demolatorii au adus două transportoare mari cu șenile, ce aparțineau Armatei. De data aceasta au reușit : turla a cedat, iar zecile de tone de zidărie au făcut, în cădere, să se zguduie pereții clădirilor din jur, mai cu seamă zidurile Facultății de Arhitectură. Clopotul Bisericii Enei a fost salvat si se află astazi expus în curtea Bisericii Stavropoleos, de pe strada cu același nume, aflată în  spatele Muzeului Național de Istorie. 

Dumnezeu, om și natură în același loc – o îngemănare de trăiri
     
    În jurul acestei biserici bătrâne era o atmosferă plină de viață. Curtea plină de verdeață a bisericii era o oază în mijlocul orașului, un rai al copiilor crescuți în blocurile din jur. În plus, pomii erau plini de vrăbii, căci multă vreme, copacii de pe bulevard, pe latura bisericii,  erau locul de adunare al vrăbiilor, foarte gălăgioase mai ales la apusul soarelui. Se poate spune că un loc sacru face ca și vecinătățile să devină sacre, iar natura nu poate fi indiferentă la această transformare. Aici, de-a lungul timpului, studenții Facultății de Arhitectură or fi așteptat emoționați rezultatele examenelor, rugându-se pe treptele lăcașului sau în curte.
      O vecinătate ce dădea o notă pitorească zonei era și faimoasa Baie Centrală,  lipită de casa parohială a bisericii, distrusă și ea odată cu lăcașul. Aceasta era renumită  pentru bazinele cu sursă proprie de apă și băile de abur. Baia își jucase rolul ei  în viața bucureșteană, dar și în viața studenților  arhitecți, născând o întreagă anecdotică, cum numai inventivitatea  și umorul tinerilor pot născoci, în atmosfera mai deconectată dintre cele două Războaie Mondiale. Au rămas să circule numai poveștile teribiliste cu "boboci" (studenții de anul I) pictați de colegii din anii mari. O risipă de imaginație și haz ce se încheia cu purtarea în alai a *victimei* pentru spălare la Baia Centrală vecină pe cheltuiala pictorilor (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p.14).


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu