La începutul secolului XX, biserica se afla vizavi de Maidanul Primăriei,
un teren neconstruit, pe care se antrenau jandarmii. Acum, pe acel loc se află
Teatrul Național București. Strada adiacentă se numea "Biserica Enei". În anii '30,
în urma modernizării bulevardului Brătianu (acum Bălcescu), biserica Enei este
încadrată de două imobile în stil modernist, mai important fiind imobilul
cunoscut apoi sub denumirea de "Dunărea". Dupa venirea comuniștilor la putere, strada Biserica Enei a devenit strada Arhitecturii.
După lărgirea bulevardului, la începutul secolului XX, absida altarului ajunsese să ocupe jumătate din lățimea
trotuarului, astfel încât era și mai prezentă spre stradă și în viața
bucureșteanului, care obișnuia să folosească curtea bisericii drept scurtătură
pentru a traversa spre și dinspre Calea
Victoriei . De aceea, portița gardului
spre bulevard, pe latura de sud a bisericii era permanent deschisă și o alee conducea spre grădină la strada Enei, apoi pe lângă
biserica "Dintr-o
zi" și strada Academiei , prin pasajele Englez ,
Victoria sau Comedia, în Calea Victoriei
și la Palatul Telefoanelor. ( Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p.14).
Sute de ani de istorie
prefăcuți în praf
Cutremurul din 4 martie 1977,
care a provocat pagube imense în București, a fost folosit de regimul comunist
ca o oportunitate de a distruge sau ascunde tot ce nu era construit de el.
Ambiția conducătorului era aceea de a oferi României o capitală nouă, iar
meritele să-i revină în totalitate. În acel martie nefast, blocul Dunărea, care
se afla chiar lângă Biserica Enei, a căzut, alături de alte clădiri din
apropiere, dar lăcașul de cult a rămas în picioare. Probabil nemulțumit că blocul nu căzut peste biserică, Ceaușescu
însuși i-a decis soarta. Chiar dacă structura monumentului rezistase
cutremurului, Ceauşescu a dispus
demolarea, făcând-o să pară un accident. Surse neoficiale susțin că Biserica Ortodoxă Română trimisese
o cerere la Direcția Patrimoniului Istoric, în care susținea că biserica Enei ar
trebui declasată, fapt ce ar fi ușurat demolarea. După ce într-o noapte de
aprilie 1977, braţul unei macarale a izbit o parte a bisericii, într-o altă
noapte a fost lovită din nou, pentru ca în mai puţin de două luni să fie la
pământ. Martorii
neputincioși ai evenimentelor de atunci au amintiri de coșmar despre acest
eveniment.
I-am găsit în grădina Cișmigiului, jucând table sau șah. Ei
știu să descrie cel mai bine imaginile
imposibil de șters despre regimul de
tristă amintire, printre care și momentele nefaste ale distrugerii
Bisericii Enei. Tabloul este
sumbru : excavatoare și buldozere
ce zdrobeau monumentul, iar
arhitecții și muzeografii, oamenii care știau cel mai bine valoarea clădirii,
sufereau neputincioși. Fresca monumentului
de o valoare inestimabilă era
distrusă sub ochii lor, provocându-le o
suferință de nebănuit. În acest fel sute
de ani de istorie erau transformați în praf și pulbere. Demolatorii secționaseră turla cu un cablu
legat de două excavatoare și încercau să o doboare. Parcă nici aceste cabluri
nu voiau să se supună, căci, fiind solicitate exagerat, s-au rupt. Dar, la
lăsarea serii, demolatorii au adus două transportoare mari cu șenile, ce
aparțineau Armatei. De data aceasta au reușit : turla a cedat, iar zecile
de tone de zidărie au făcut, în cădere, să se zguduie pereții clădirilor din
jur, mai cu seamă zidurile Facultății de Arhitectură. Clopotul Bisericii Enei a
fost salvat si se află astazi expus în curtea Bisericii Stavropoleos, de pe
strada cu același nume, aflată în
spatele Muzeului Național de Istorie.
Dumnezeu, om
și natură în același loc – o îngemănare de trăiri
În jurul
acestei biserici bătrâne era o atmosferă plină de viață. Curtea plină de
verdeață a bisericii era o oază în mijlocul orașului, un rai al copiilor
crescuți în blocurile din jur. În plus, pomii erau plini de vrăbii, căci multă
vreme, copacii de pe bulevard, pe latura bisericii, erau locul de adunare al vrăbiilor, foarte
gălăgioase mai ales la apusul soarelui. Se poate spune că un loc sacru face ca
și vecinătățile să devină sacre, iar natura nu poate fi indiferentă la această
transformare. Aici, de-a lungul timpului, studenții Facultății de Arhitectură
or fi așteptat emoționați rezultatele examenelor, rugându-se pe treptele
lăcașului sau în curte.
O vecinătate
ce dădea o notă pitorească zonei era și faimoasa Baie Centrală, lipită de casa parohială a bisericii,
distrusă și ea odată cu lăcașul. Aceasta era renumită pentru bazinele cu sursă proprie de apă și
băile de abur. Baia își jucase rolul ei
în viața bucureșteană, dar și în viața studenților arhitecți, născând o întreagă anecdotică, cum
numai inventivitatea și umorul tinerilor
pot născoci, în atmosfera mai deconectată dintre cele două Războaie Mondiale.
Au rămas să circule numai poveștile teribiliste cu "boboci"
(studenții de anul I) pictați de colegii din anii mari. O risipă de imaginație
și haz ce se încheia cu purtarea în alai a *victimei* pentru spălare la Baia
Centrală vecină pe cheltuiala pictorilor (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1995, p.14).
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu