Îndrăgostiți în Parcul Romanescu, partea a II-a

Amintiri care dor

 Bărbatul continuă prezentarea :

- Locul cel mai atractiv din acest parc este lacul, pe luciul căruia se oglindesc sălcii și arbori pe care nu-i întâlnești în alte locuri. Bărcile albastre sunt gata să poarte îndrăgostiții într-o călătorie de neuitat, legați pe veci de acest loc de poveste. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Hai să ne așezăm pe o bancă și să ascultăm susurul apei. Vrei ? Apoi, te invit la restaurantul de pe malul lacului ... să-ți creez amintiri de neuitat. Știi, îți dezvălui un secret :   în fiecare zi, mă fac frumos și vin aici așteptându-te. Mi se pare că te văd în tot ce există. Parcă apari în acel foișor de lemn chemându-mă, dar când mă apropii, dispari. Încerc să găsesc în toate femeile pe care le întâlnesc un gest de-al tău, ca să-mi treacă dorul de tine. Iubito, nu vrei să te muți în orașul meu ?

- Sigur că da. Tu ești centrul universului pentru mine, unde ești tu, mă simt acasă...

- Iubito, de ce ai lacrimi în ochi ?

- Mi-am amintit un mesaj dramatic pe care mi l-ai trimis cam pe la începutul relației noastre. Suna cam așa: “Dacă, la un moment dat, nu vei mai primi mesajele mele, să nu crezi că nu te mai iubesc, ci doar, că am plecat, undeva, printre stele ”.

    După ce l-am citit,  lacrimile au început să curgă singure.Simțeam un gol în suflet și sentimentul prăbușirii era tot mai acut. Aveam ceva de lucru, dar nu m-am mai putut concentra. M-am trezit strigând prin casă: de ce-mi faci una ca asta ?! Nu-mi înțeleg sentimentele, n-au nicio logică, nu înțeleg de ce mă afectează atât de mult.Cine ești tu? De ce ai o putere atât de mare asupra mea?

    Apoi, m-am gândit că, dacă aș putea să obțin o audiență în cer, i-aș cere Lui Dumnezeu să-mi spună cât mai am de trăit. Și dacă ar mai fi o lună, șase luni sau șase ani, L-aș ruga să ia jumătate din timpul meu și să  ți-l dea ție. I-aș mai  cere să-mi explice de ce a permis ca, in inima mea, să se nască sentimente atât de puternice încât să-mi facă inima să se cufunde în întunericul suferinței la cea mai mică rănire.

Bărbatul îi mângâie obrazul, ștergându-i lacrimile în același timp. Apoi, adăugă:

-          Cred că în acea atitudine era și ceva egoist. Voiam să știu dacă dispariția mea ar crea în tine vreo reacție. Cu alte cuvinte, voiam să-ți smulg câteva cuvinte de dragoste, compasiune, ce știu eu? Dar să știi că în perioada aceea trăiam periculos, astfel că nu ar fi fost imposibil să plec din această lume...

Lacul codrilor albastru...

Îmbrățișând-o, bărbatul schimbă cursul discuției:

- Să ne plimbăm cu barca!

    O plimbare pe lacul făcut parcă pentru ei ca într-o poezie eminesciană, era tot ce  lipsea în acele momente. Privind-o cu  adorație, cum numi el știa s-o facă, bărbatul începu să recite, la început ușor, apoi din ce în ce mai grav, poezia Lacul, de Mihai Eminescu:

”Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Si să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Si să scap din mână cârma
Si lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr”

Georgeta Istrate