Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi (partea I)

Motive de fericire

        Lidia  se întoarce alene de la serviciu. Cand eşti telefonistă, aparatele îţi  uruie continuu  în cap. Chiar şi după program  ecoul lor nu-ţi dă pace. Dar astăzi, va ignora toate aceste zgomote. Are şi motive: ziua este superbă, iar gândul  nu poate să fie decât la frumosu-i soţ.  Dragostea pentru el îi  dă putere, este ca un izvor din care  bea   si care o ajută să supravieţuiască  în această lume indiferentă.  În plus, ziua aceasta este extrem de importantă din cel puţin două puncte de vedere: se împlinesc trei luni de zile de când şi-a legat destinul de  Edgar, cea mai frumoasă întâmplare din viaţa ei. Acest moment se cere a fi sărbătorit cum se cuvine! Al doilea motiv este unul fără egal, căci doctorul i-a confirmat sarcina. Ah, ce emoţie frumoasă! Primul rod al iubirii lor  este pe cale să înflorească. Uneori, fericirea pe care o simte i se pare ireală, parcă ar trăi în cel mai frumos vis. Merită ea  toate acestea?...

       Trece gânditoare şi fericită printre bucurestenii care habar nu au  de sentimentele ei atât de înălţatoare. Îi vine să strige în gura mare:  fericirea există!!! Iar fericirea ei este Edgar… cel mai frumos, mai bun şi mai  minunat om care s-a născut vreodată pe planeta aceasta!

Şoaptele sufletului

     Dar de ce se simte  tulburată? Ce vrea să-i spună sufletul ?... Prostii! Nu are motiv să se îngrijoreze! Şi totuşi...simte nevoia să scrie ceva. Se aşează pe o bancă din  micul parc pe care tocmai îl străbate. Scoate un carneţel  şi un creion , iar  cuvintele par să curgă, ca un avertisment, ca o nevoie de siguranţă:

    Iubite, spune-mi ce va rămâne din iubirea noastră peste ani... Privirea ta fi-va goală, ca o prăpastie fără margini? Inima ta fi-va stearpă, ca pântecul fără rod?!

   Iubite, spune-mi că iubirea noastră va trăi veşnic. Spune-mi că nu mă vei uita nici după ceasul morţii. Mă întreb încă o dată dacă va fi mereu  la fel de frumos... Clopotele vor bate tot atât de duios? Luna va lumina tot atât de puternic?  Privirea ta va fi tot izvorul din care-mi voi sorbi seva?

    Iubite, mi-e frică de hăul care-şi cască fălcile să ne înghită iubirea! Mi-e frică, iubire, să nu pierd această perlă nepreţuită, pentru că în ea stă captivă inima mea.

    Iubite, promite-mi că nu vei lăsa dragostea noastră  să zacă ascunsă într-un mormânt rece şi sinistru. Nu vreau ca, peste ani, privirea ta străină  să-mi îngheţe sufletul şi indiferenţa ta să-mi ucidă speranţele. Spune-mi că nu vom fi ca ceilalţi. Promite-mi!

De la extaz la agonie

      După ce scrise şi ultimul cuvânt, îşi spuse că presimţirile sumbre şi îndoielile  nu-şi au rostul într-un asemenea moment. Sunt ca nişte viruşi ce caută să stingă bucuria pe care o simte. Se ridică de pe bancă şi  porneşte din nou spre casă. În drum,  se opreşte la o cofetărie, de unde cumpără două amandine la pachet şi o sticlă de nectar, căci are de sărbătorit...

    Iese din nou în stradă şi, la un moment dat,  se opreşte în faţa unui bloc. Intră. Deşi locuieşte la etajul  şapte, preferă să urce  pe scări. Vrea să-şi pregătească cuvintele, vrea să-şi impresioneze iubitul soţ,  iar mersul pe scări îi lasă timp să-şi creeze discursul.  Încearcă să-şi imagineze reacţia lui, dar  nu reuşeşte. Ştie doar că  el se va bucura nespus...

      Ajunsă în faţa uşii, scoate cheile din poşetă, încet, să nu facă zgomot. Intră mai întâi  în bucătărie, lasă pachetul cu prăjituri pe masă, apoi porneşte spre dormitor. Din cameră se aud şoapte,  semn că soţul nu este singur…Misterul continuă cu gemete şi sunete neobişnuite. Se aude un  glas de femeie?  Poate e vreun film la televizor...

    Fata deschide uşa.  Edgar este ... cu o alta în pat. Oamenii au multă treabă, atât de multă încât  nici nu-şi dau seama că cineva îi priveşte. Numai Lidia simte că se prăbuşeşte.

Când soarele se murdăreşte

     Tânăra nu găseşte  puterea să scoată vreun sunet, închide uşa încet, de parcă  nu ar  vrea să deranjeze. Ca să-şi revină, se sprijină câteva secunde de un perete, apoi, cu ultimele puteri, se îndreaptă spre ieşire. Misterul fusese dezlegat: visul ei frumos avea o uşă secretă care o condusese, cu o viteză ameţitoare,  într-un  coşmar!

    Preţ de o clipă,  Lidia  îşi dă seama că trăise într-o minciună, că  iluziile ei de fericire o împiedicau să vadă adevărata dimensiune  a acestei iubiri,  materializată într-o căsnicie. N-ar fi crezut niciodată, dacă n-ar fi văzut cu ochii ei, că persoana, pe care o iubeşte cel mai mult pe lumea asta, este capabilă de un asemenea cinism.

     De data asta,  ia liftul. Simte că se sufocă, trebuie să se îndepărteze cât mai mult de acest loc! Iese în stradă. Dintr-o dată,  totul devine cenuşiu, soarele pare murdar şi, de ruşine, vrea să apună;   lumea are o faţă  duşmănoasă, iar ea nu ştie ce caută în mijlocul ei…

Georgeta Istrate