marți, 27 martie 2012

Biserica Densuş, o minune arhitectonică

       
    Din abisul întunericului se naşte o nouă zi. Somnoros, soarele încearcă să deschidă ochii pe zidurile bisericii Densuş. Strălucirea lui ne conduce  spre cei doi  lei de pe acoperiş, revărsându-se apoi lin pe construcţia  din pietre de râu, marmură şi coloane, vechi ruine ale Sarmizegetusei , ce şi-a schimbat numele,  după cucerirea romană, în Ulpia Traiana. Un monument  misterios  care te vrăjeşte prin frumuseţe  aşteaptă să fie descoperit...
  
Bizară şi fascinantă


          Biserica Densuş  se află acolo de sute de ani,  ca un îndemn la neuitare, la redescoperirea  istoriei.  Nu seamănă cu nici una din bisericile pe care le-am văzut până acum. Este bizară şi fascinantă,  o minune ale cărei taine nu au fost şi poate nici nu vor fi vreodată descoperite. Istoria ei este cu atât mai  interesantă cu cât se spune că, înainte de a deveni biserică ortodoxă, monumentul a fost un templu roman dedicat  zeului Marte, acel zeu  crud al războiului , pe care doar luptele sângeroase îl făceau fericit, spre disperarea tatălui său, Zeus.

Opt altare romane 



       
     Biserica este atestată  documentar înainte de anul 1300  însă , dacă am lua în considerare ipotezele alcătuite pe marginea acestui subiect, aflăm că a fost construită  în secolul al ll-lea d.Hr.,  fiind cea mai veche biserică de pe teritoriul dacic.
      În interior , câteva raze de lumină pătrund îndrăzneţ pe nişte ferestre minuscule , vrând parcă să taie puterea întunericului care tinde să ascundă totul. Senzaţia pe care o ai intrând aici,  este  de pace şi mister, iar preotul care ne întâmpină pare un personaj ce  face parte din acest tablou. Privirea lui cuminte mă duce cu gândul la  un  păzitor de comori sau un  înţelept care aşteaptă să mergi să-l întrebi. Şi răspunde cu amabilitate :”Biserica este una din cele mai vechi din România, fiind declarată  monument istoric. Are  Hramul “Sfântul Nicolae”.Naosul, de formă pătrată, este  suprapus central de un turn sprijinit pe patru stâlpi masivi, în jurul cărora se află un spaţiu îngust acoperit de o boltă semicilindrică. Pictura murală datează din prima jumătate a sec al XV-lea şi aparţine artistului  Ştefan Zugravul. Iconostasul, dar şi scena judecătii de apoi  au fost pictate la 1789,  de Popa Simeon din Piteşti.  În biserică se află opt altare romane ,închinate zeilor ,unele având inscripţii în limba latină…”

Iisus îmbrăcat în costum popular românesc 

         
     În timp ce preotul povesteşte,  ochii mi se opresc pe fragmente de pictură reprezentând sfinţi şi scene biblice. Tulburător este faptul că absolut toate picturile  sunt rănite, mutilate de o mână criminală. Personajelor tăcute le-au fost  scrijeliţi ochii într-un mod crunt, fapt ce dă senzaţia că ai pătruns în biserica străjuită de un alali de sfinţi orbi. Să fi fost turcii sau calvinii? Nu se ştie precis. Cert este că   valoarea acestor lucrări este inestimabilă. Sunt reunite icoane pictate atât în stil bizantin cât şi  romanic.

    Atenţia mi-a fost atrasă de  o coloană ce înfăţişează  Sfânta Treime de la Densuş. Dumnezeu Tatăl arată ca un ţăran bătrân cu cozi împletite , Iisus Hristos este îmbrăcat în costum popular românesc, iar Sfântul Duh, deasupra celor Doi, are chip de porumbel alb.
    Cândva,  un african  spunea că Iisus este negru. Aş putea să spun şi eu, inspirată de costumul naţional ce îmbracă trupul lui Iisus , că Dumnezeu este român. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este aşa cum îl percepe fiecare dintre noi.
    Pe cealaltă parte a coloanei, se află Sfântul Bartolomeu,  ducându-şi pielea pe un băţ. Ni se face pielea de găină, în timp ce ne amintim că omul a fost jupuit de viu pentru că nu a vrut să-şi lepede credinţa .Cel puţin aşa spune tradiţia creştină...
    O altă coloană din interior, ca o piedică în calea uitării, poartă o stelă romană,   pe care este scris numele generalului roman Maximus Longinus. Îmi dau seama că aici  lucrurile sunt aşa de amestecate şi se tolerează reciproc, încât, dacă aş încerca să le descâlcesc, n-aş avea sorţi de izbândă.  Faptul că altarul este aşezat spre sud şi  nu spre est, aşa cum au bisericile creştine, confirmă ipoteza că acest lăcaş a fost la origine un  templu păgân. Ciudat, chiar dacă picturile sunt ciobite, atmosfera este unică. Poţi simţi parfumul istoriei care te debarcă pe ţărmul altei lumi, una misterioasă, pe care te chinui în zadar s-o desluşeşti. O lume alcătuită din atâtea altele! Un loc ce pare simplu, dar care , în realitate este atât de complex, tocmai prin împletirile diverselor faţete pe care le-a avut de-a lungul istoriei.
     
Misterul din ulciorul femeii dace

      
    Ieşind în curte, ai aceeaşi senzaţie, căci cimitirul  localităţii Densuş se află în jurul bisericii. Printre crucile creştine , din loc în loc, găseşti  pietre de mormânt ciudate, vechi de secole;  bucăţi de piatră, unele cântărind chiar tone;  fragmente de coloane;  morminte ale Densuşienilor... Vizavi  de biserică , undeva pe un teren părăsit , statuia din piatră a unei femei dace stă parcă să întâmpine vizitatorii. Ea poartă în ulcioru-i de lut…oare ce poartă? Poate că secole de istorie încă necunoscută, poate un strop din apa cunoaşterii misterelor acestor locuri. Cine ştie?  Pentru un ochi de arheolog acest loc poate constitui  un adevărat izvor de inspiraţie şi adevăr.
          Nu pot să închei fără să precizez că, de-a lungul timpului, biserica a suferit mari modificări, peste ea au trecut războaie însă nu au reuşit să o distrugă. Este o minune arhitectonică şi un obiectiv turistic valoros.
      Am plecat de la Densuş mai bogată spiritual , fermecată de acest colţ de rai înconjurat de munţi , pentru că biserica este aşezată într-un peisaj mirific în frumoasa ţară a Haţegului.


        Georgeta Istrate

2 comentarii:

  1. O bijuterie de biserica. Imi place cum descrii locul.

    Mircea

    RăspundețiȘtergere
  2. Şi eu am fost aici. Ba chiar am şi o amintire frumoasă din acest loc.Într-adevăr, pleci mai bogat sufleteşte din astfel de locuri.

    RăspundețiȘtergere