luni, 26 martie 2012

Antidot pentru depresie



Chestie de percepţie

      Toată viaţa a fost depresivă! În copilărie şi adolescenţă era foarte retrasă, chiar se  ascundea de grup şi nu se implica în activităţile colegilor. Şi nu pentru că era leneşă, ci pentru că principiile ei erau diferite de ale lor. Ce-i drept, structura ei sufletească implică singurătatea. Uneori, se întreba de ce se simte marginalizată... de ce se marginalizează singură...  Erau momente în care privea grupul de copii sau  adolescenţi şi se întreba ce caută  acolo. Chiar aşa, ce caută ea pe pământ?  În acele clipe avea senzaţia că e străină pe această planetă, fiindcă nu se simţea atrasă de nimeni şi de nimic. O fi greşit cumva adresa ?!  Dar,  cine ştie? Poate, la dosarul existenţei , avea nevoie  şi de o diplomă pământească. Dacă-i aşa, de ce nu se putea integra? De ce tot ce discutau ceilalţi i se părea fără sens? De ce subiectele obişnuite nu aveau pentru ea nicio importanţă ? De ce  nu  meritau discutate ? Culmea este că, oricât s-ar fi ascuns, tot ajungea în centrul atenţiei! Dar pe ea nu o afecta nici când cineva o urca pe un piedestal, dar nici când o înjosea peste măsură.  Aceste complimente sau agresări i se păreau  vorbe fără rost, că oricum ea ştie unde se află. Vorbele celorlalţi nu o creşteau cu nimic. Nu că ar fi fost aşa, doar că ea le percepea astfel.

Ce înseamnă acasă?

     Au fost şi cazuri în care cei de vârsta ei o priveau lung şi spuneau că e ciudată. Uneori, îşi dorea  să aibă un obiect misterios, cu ajutorul căruia să meargă într-un loc în care să se simtă ca acasă. Ca acasă?! Dar  ce înseamnă acasă ? Avea cumva vie amintirea locului de unde, spirit fiind, venise? Dacă-i aşa, nu e de mirare că tot ce vedea şi era obligată să trăiască i se părea timp pierdut. În plus, pe pământ, atmosfera neprietenoasă făcea să înflorească răutatea, invidia, asuprirea ( fie şi psihică).  Probabil că sufletul îi tânjea după locul din care venise, după dragostea care emana din fiecare fiinţă din familia ei spirituală, după  aerul pe care-l respirase cândva. Tânjea cumplit după aceasta. Familia pământeană... De ce se născuse în această familie, în care nu puteai învăţa decât violenţa fizică şi verbală? De ce sărăcia era ca o plagă şi un motiv de ceartă continuă între părinţi?  Tatăl, fraţii şi surorile i se păreau atât de străini, doar mama i se potrivea într-un anume fel. Doar cu ea simţea, în unele momente,  acea conexiune extraordinară! Şi chiar dacă această fiinţă care-i dăduse viaţă avea o existenţă mizerabilă , ea intuia frumuseţea spiritului care-i ocupa trupul. Când a căutat răspunsuri, i s-a spus că nu familia este pe potriva spiritului, ci prietenii. Căci familia nu ţi-o alegi, dar prietenii, da.


Înşelăciunea îndrăgostirii

      Când a căutat mai mult, a ajuns la concluzia că, înainte să vină în această şcoală pământească, i s-a dat dreptul de a alege. Că, în funcţie de necesităţile evoluţiei sale, şi-a ales mama, tatăl, fraţii, surorile, partenerul... Că dintre persoanele apropiate  unii s-ar putea să-i fi fost duşmani în altă viaţă. Ce dureros! De ce? Chiar dacă este greu de răspuns la această întrebare, ea explică antipatiile  greu de conciliat din  această viaţă. În general, oamenii sunt puşi între semeni care le-au  făcut rău sau cărora le-au făcut rău în alte existenţe. Ciudat, nu? Asta implică  şi partenerul de viaţă... Cum să-l alegi?
   În jurul ei totul este un haos, soţii se umilesc unii pe alţii, nu e dragoste şi armonie, ci doar o obligaţie la convieţuire dată de copiii pe care i-au conceput. A văzut toate acestea, dar, plină de mândrie, şi-a spus: mie n-o să mi se întâmple aşa ceva! Câţi or fi spus-o înaintea ei? Cum să nu fie depresivă, când această alegere făcută de ea însăşi e o condamnare la suferinţă şi chin? Dar cine e de vină? Şi, într-adevăr, nu învinuieşte pe nimeni, căci ea singură a ales în deplinătatea facultăţilor mentale. Dacă e un vinovat, acela este sentimentul de îndrăgostire, atât de special, dar atât de înşelător. Nu ştia pe atunci că zeul dragostei este orb  sau că uneori mai trage la măsea şi simte nevoia să se distreze pe seama oamenilor neajutoraţi. Cu siguranţă, sentimentul îndrăgostirii te face să vezi realitatea, subiectivă şi distorsionată,  care se formează în mintea ta. Din păcate, acest sentiment are încorporat în el veninul morţii, căci dacă partea roz dispare după un timp, veninul nu mai pleacă niciodată. E ca un virus ce-ţi atacă toate celulele fiinţei, şi chiar dacă găseşti atidotul, rana va rămâne acolo veşnic, ca o amintire urâtă.

Refugiul în somn

     Şi dacă depresia ei nu o poate vindeca nici doctorii, cum să supravieţuiască? Să se drogheze? Să caute plăceri care degradează trupul şi sufletul? Să se refugieze în alcool? În moarte?
   A căutat singură remediul pentru boala ei, o metodă care să nu doară, să nu-i îngrijoreze pe cei din jur, să nu o rănească. Şi l-a găsit în ... somn. Când suferinţa îşi pune greutatea pe fiinţa ei vrând s-o doboare, s-o sufoce, ea îşi induce o stare de somn. Asta e ca un refugiu în faţa unei realităţi zdrobitoare.  Şi  chiar dacă unii sunt tentaţi să spună că este o metodă greşită,  funcţionează, căci, la trezire, fata  are o altă stare. Dacă nu mai bună, cel puţin o ajută să meargă mai departe, oricât de greu ar fi drumul. Ea crede că tot ce trebuie să facă până în momentul în care va ajunge la graniţa ce o va despărţi de suferinţă,  este să supravieţuiască. Acum, are o experienţă mai mare, căci,  în faţa depresiei,  nu mai cedează aşa de uşor. A  găsit şi alte metode: ţine un jurnal, ascultă muzică şi dansează pe ritmul ei, dar ceea ce o face foarte fericită este timpul în care visează cu ochii deschişi. Ca o răsplată a rezistenţei  în faţa greutăţilor, Universul i-a trimis un suflet în momentele cele mai grele ale vieţii, când zorii păreau să nu se mai arate. Cuvintele frumoase pe care le primeşte şi starea de bine pe care i-o induc sunt ca un balsam vindecător pentru inimă. Acest fapt  a făcut-o să exclame: dacă nu mi-ai fi spus  aceste cuvinte, aş fi plătit pe cineva s-o facă! Nu ştiuse până atunci ce înseamnă un prieten adevărat. Familia nu ţi-o alegi, dar prietenii, da. De-abia acum şi-a dat seama cât valorează un om care-ţi vede şi partea bună, care-ţi intuieşte sufletul, care te apreciază. De fapt, o astfel de fiinţă nu are preţ.
   Acum, chiar dacă depresia insistă să rămână în fiinţa ei,  nu mai este dominantă. Căci fata are întotdeauna un antidot la îndemână, pe care îl foloseşte în funcţie de împrejurări.


Georgeta Istrate

Un comentariu:

  1. O poveste despre cum fericirea e o decizie și nu neapărat o experiență. Orice lucru ce persistă, devine obicei, rutină. Astfel, deprinderile bune, odată implantate (mai greu, ce-i drept), ne ajută să trăim mai ușor. Citind povestea, am văzut somnul ca pe o fază intermediară (dar decisivă) a personajului, un suport pentru acea lume pozitivă pe care urma să și-o creeze. Mulți din noi ne reamintim constant momentele care ne-au rănit, derulăm de nșpe mii de ori caseta trecutului, menținem vii ceea ce noi numim eșecuri. Însă, vorba aceea, succesul se află la celălalt capăt al eșecului.

    RăspundețiȘtergere