Ce anotimp o mai fi şi ăsta?

  

   Fir-ar a naibii de treabă! E a  nu ştiu câta oară când dau cu mătura ! Şi gunoiul  se tot strânge! L-o fi aducând vântul? Azi m-am tot gândit: dacă aş fi ştiut că nu-i  uşor, aş fi evitat situaţia, nu ar mai fi ieşit aşa un spectacol. Voiam să fie linişte. Şi uite ce tărăboi!  Chiar aşa!  

    Nu ştiu de ce-ţi place să bravezi atâta. Nu ştiu de ce-ţi place să-mi povesteşti mereu despre iubirile tale trecute sau viitoare. Şi asta nu e tot. Astă seară, mi-ai povestit de o iubire care, de vreo doi ani încoace, este prezentă în viaţa ta. Doamne, cum de nu mi-am dat seama? Te-aş fi dezlegat mai demult, te-aş fi lăsat să trăieşti aventura. Ce pierdere!

    Ia te uită! Frunzele copacilor au căzut, dar pe ramuri sunt muguri. O fi toamnă, o fi iarnă, ce anotimp o mai fi şi ăsta?  Cimitir de frunze la picioare, primăvară pe crengi...Curios.  Dar ştiu că anotimpul ăsta are nerv, are foc şi muzică în seva scânteii din adâncuri. Să rup un muguraş, să văd cum reacţionează anotimpul ăsta, care nu aduce nici a iarnă, nici a toamnă, a vară nici atât, poate puţin a primăvară???...

    Poate nici nu te interesează subiectul, poate vrei doar să mă necăjeşti, poate vrei să vezi cum reacţionez. Nu ştiu cum o faci, dar o faci!...Într-un fel care mă calcă pe nervi. Aici nu e vorba de gelozie, ci de demnitate şi respect. Poate vrei să-mi arăţi ce mare cuceritor eşti? Cu mine, nu poţi obţine pe tema asta decât dispreţ şi îndepărtare de tine. Asta vrei?

    Ia să iau o sapă să scormonesc pământul... Nu! Mai bine folosesc mâinile. Dacă dau de mormântul vreunei frunze , să nu-i strivesc cadavrul...Ce-i asta? Un indiciu? Nu...nimic. S-o iau de la capăt. Ah! Am făcut febră la mâini. De ce-mi curg lacrimile? Al cui este glasul care-mi răsună în cimitirul inimii? Ce naiba spune?!  

   “Am vrut sa mă cuibaresc la pieptul tău ca altădată, dar mâinile au aruncat perna care te întruchipa. Te-am căutat în imaginaţie, iar când am vrut sa alerg în braţele tale, ceva m-a oprit; când te-ai apropiat să mă mângâi, ţi-am respins mâna; ai vrut să mă priveşti în ochi, dar în lumina lor era o altă femeie ; am fugit, pentru că nu am fost în stare să mă recunosc. Am încercat apoi să te strig,  sperând că totuşi există un gram de autenticitate în tine, dar singurul răspuns pe care l-am primit a fost un ecou palid, o caricatură a cuvintelor : te iubesc! Am încercat să te caut în inima mea, dar acolo trandafirii roşii se transformaseră în cenuşă. Un adevărat cimitir...Trandafirii stăteau ca nişte stafii triste şi mă întrebau cât mai trebuie să aştepte până ce furtuna îi va împrăştia... Spuneau că nu mai vor să suporte o existenţă atât de “cenuşie”.Că, de când culoarea şi parfumul le-au fost luate, viaţa li se pare o tortură.

  Am încercat totuşi să-i readuc la viaţă, dar singurul instrument pe care-l mai aveam era Raţiunea.Tot ce a putut face a fost să declanşeze furtuna. Din aer,  firicelele de cenuşă îmi făceau cu mâna în semn de adio.O lacrimă strălucea pe obrazul meu. Am atins-o. Era fierbinte , atât de fierbinte încât mi-a ars degetele.

   M-am întors în inimă. Totul era un deşert, dunele formaseră munţi înalţi. Undeva, am zărit totuşi nişte ziduri. Era o cetate care adăpostea un suflet.Zidurile ei deveniseră atât de groase încât nici Iosua cu trâmbiţele lui nu le-ar fi putut dărâma. De ce? Căutam răspunsul . Dintr-o dată, mi-a ieşit în cale un înţelept. Îmi citise gândurile, îmi simţise amărăciunea şi mi-a vorbit, privindu-mă în ochi: “Este adevărat, nici Iosua cu trâmbiţele lui, cu strigătele lui, cu mersul cadenţat şi disperarea lui nu va clinti aceste ziduri. De data aceasta îi lipseşte ceva esenţial : Dumnezeu, care pentru Iosua se traduce în Iubire. Aceasta s-a întors în locurile cereşti , alungată de dispreţul cuvintelor. Zadarnic o cauţi, ea nu se va mai întoarce niciodată, pentru că a fost rănită de moarte...”

     Fir-ar a naibii! Treburile s-au complicat. Vântul ăsta îmi încurcă mereu lucrurile. Uite! Mi-a împrăştiat frunzele pe care le măturasem cu atâta grijă. Mi-a adus şi mormane de cenuşă. Ah, aerul miroase a ecou de trandafiri. Ce caut eu aici!? 

   A, trebuie s-o iau de la capăt. Iar o să fac febră la mâini...

 Georgeta Istrate

Regresia temporală, metodă de vindecare a cauzei

    În această viaţă,  Daniela Robu  primeşte agresiuni inexplicabile din partea unor bărbaţi. A apelat la regresia temporală pentru a afla cauza...

 

     Încă din copilărie, Daniela vorbea cu Dumnezeu, ca şi cum  l-ar fi cunoscut dintotdeauna : « Despre unele lucruri ştiam că există, nu aveam nevoie de dovezi. De exemplu, niciodată nu mi-a fost frică de moarte, ştiam că aceasta este doar o trecere într-o altă dimensiune, unde-mi voi continua viaţa şi evoluţia ».

    Daniela este sigură că ,în ultimele şapte vieţi, a fost  bărbat şi, pentru că a acumulat prea  multă energie masculină, în viaţa aceasta a trebuit să se nască femeie. Pe la 14  ani, când a început corpul să se transforme, a avut un şoc, căci se crezuse băiat : “ mă priveam în oglindă şi aveam o senzaţie ciudată, o dorinţă de a pleca de pe pământ. Aşteptam pe cineva să vină să mă ia ”.

 Echilibrarea karmei

    

     Cu ajutorul unui psiholog din Olanda, Daniela a făcut o regresie temporală, care a scos la iveală un eveniment important, generator de karmă: “în acea viaţă eram bărbat  cu suflet de femeie, un fel de androgin. Se întâmpla undeva în ţările arabe, căci mă vedeam  mergând pe nisip. Aveam vreo 30 de ani şi eram un  lider spiritual înzestrat cu compasiune divină, pe care o foloseam să mediez conflictele dintre bărbaţii şi femeile din comunitatea în care trăiam. În timpurile acelea, bărbaţii erau foarte agresivi, chiar barbari, îşi supuneau femeile şi copiii la muncile cele mai grele, tratându-i ca pe nişte sclavi. Se pare că mie îmi displăcea profund atitudinea lor şi, când am luat apărarea femeilor, m-am văzut lovit cu pietre”.

    Se pare că momentul acela este cauza pentru care Daniela atrage agresivitatea unor personaje din ziua de azi. Readusă în situaţia de atunci  prin regresie, scena arată personajul la pământ, înconjurat de femeile comunităţii respective, pe ale căror feţe se vede tristeţea. La un moment dat, câţiva bărbaţi se apropie  să vadă dacă mai trăieşte. Psihologul îi cere să identifice bărbatul care a aruncat primul cu piatra. Apoi, îi spune să facă întocmai cum a făcut el. Pacienta refuză. Psihologul insistă:  “ca să te vindeci, trebuie să iei piatra şi să faci exact gestul pe care l-a făcut el!!! Nu înţelegi că se cere o echilibrare a karmei, că gestul acesta te eliberează de suferinţa din prezent?”, i-a spus psihologul. “ Am luat piatra şi am oferit-o agresorului ca pe un cadou. În realitate, simţeam durerile loviturilor atât de acut, încât aşteptam să mă lovească încă o dată şi să termin cu viaţa”.

     Avatarul Danielei nu a murit în ziua conflictului, ci la o vârstă înaintată. Dar fiinţa din prezent a  putut să vadă momentul cu ajutorul regresiei : trupul său stătea sprijinit de o stâncă, apoi sufletul a ieşit ca un abur şi s-a pierdut în înălţimi. Dar personajele, locul şi cearta au rămas prinse în labirintul timpului, aşteptând momentul vindecării.  Daniela este convinsă că aceasta este explicaţia pentru care atrage în viaţa prezentă agresiuni de la bărbaţi, posibil aceiaşi de atunci.

     

   Toată această poveste a stârnit în mine un fel de revoltă:  legea talionului din Vechiul Testament nu fusese anulată de legea iubirii propovăduită de Iisus!? Vă las pe voi să răspundeţi la întrebarea aceasta!

     Georgeta Istrate

Nici n-am simţit...

Te lăudai atunci, cândva,

Că fericirea mi-o poţi da,

Şi te credeam, păi, cum să nu?

Eu - o naivă, tu...tot tu!

Tu - demagog, eu – amatoare,

Căci  fericirea-i pentru tine

Doar şoapte, mângâieri şi desmierdare

Să fii iubit, să nu iubeşti pe nimeni!

Viclean ca un păianjen tu ţeseai

Năvoade lipicioase  şi străine,

Zâmbind în colţul gurii mă-mbiai

În plasa pregătită pentru mine

Ca musca îmbătată de amor,

M-am aruncat, căci este omenesc,

Vrând fericirea totuşi s-o găsesc

Nici n-am simţit că mor încetişor.

Georgeta Istrate

Ţaţa Floarea şi diavoliţa

    

       În sătucul ei din Moldova, ţaţa Floarea este considerată  o femeie cumsecade.Viaţa ei se  derulează banal, cu bune şi rele. La vârsta de şaizeci şi nouă de ani  este încă puternică şi,  chiar dacă este văduvă, nu se plânge de greutăţi. Sprijinul cel mai mare îl constituie credinţa în Dumnezeu . Afirmă că are multe păcate , dar cine nu are? Ea ştie că există un Mântuitor care,  în momentul plecării din lumea aceasta, va veni şi-i  va lua sufletul. Mai ştie că o va duce cu Dânsul în Rai, pentru că multele păcate pe care le-a săvârşit  vor fi iertate. Altfel, la ce ar mai fi bun un Mântuitor?

Batista din pădure

      Este sâmbătă. Trebuie să meargă la pădure să aducă lemne pentru  săptămâna viitoare. Dacă nu e foc,  nu se face nici mâncarea!  Pădurea se află la doar  la  un kilometru de casa bătrânei. Nu-i este greu, doar face asta de-o viaţă! Doar că  ziua aceasta de sâmbătă are să-i aducă o mare surpriză, care o va pune în faţa unei alegeri ce-i va schimba viaţa. Nu că ţaţa Floarea ar avea nevoie de vreo schimbare! Este fericită cu viaţa constantă pe care o duce de zeci de ani, fericită cu gândurile şi treburile ei de pe lângă casă.

După cum bine ştiţi, acolo unde-i prea  multă mulţumire îşi  bagă dracul coada să  pună la încercare credinţa oamenilor. Apoi, dacă au căzut testul , să meargă împieliţatul în faţa tronului Lui Dumnezeu cu pâra. Şi împieliţatul nu se odihneşte niciodată, stă la pândă după colţ şi-ţi ţine calea. Aşa s-a întâmplat şi cu biata ţaţa Floarea. Când să iasă cu sarcina de lemne din pădure,  ceva  în iarbă îi atrage atenţia. Curioasă, lasă  greutatea din mâini şi ridică obiectul care, culmea ,străluceste de-i ia ochii. O bucată de pânză, cât o batistă, brodată în fir de aur. Se miră ţaţa Floarea: “sunt  bătrână ,dar asemenea frumuseţi numai pe la curţile  împărăteşti trebuie să existe!”

  Apoi,  bâiguie ceva ca pentru sine: “o  fi pierdut-o vreo cuconiţă  când o fi venit să se întâlnească cu iubitul!” O explicaţie plauzibilă, numai că este departe de adevăr. Ţaţa Floarea, de altfel femeie cinstită, se gândeşte că, dacă lasă batista unde a găsit-o, ar putea să fie distrusă de ploi şi vânt, iar dacă o ia, nu face rău nimănui. Oricum, dacă va auzi pe cineva plângându-se de pierderea ei, i-o va da. Prin urmare, ţaţa Floarea pune batista în buzunarul şorţului, îşi ia legătura de lemne , apoi porneşte spre casă.  Aici, lasă lemnele în curte ,intră în casă şi aşază  batista pe lada în care-şi ţine lucrurile pentru moarte.  Nu stă mult să contemple obiectul minunat; este obligată să iasă din curte, fiindcă orătăniile încep să facă gălăgie :porcul guiţă, caprele behăie, pisica miorlăie, câinele latră... …parcă le apucă pe toate deodată! Ţaţa, deşi îşi iubeşte animalele şi se simte bine în mijlocul lor , ocărăşte de zor:

   -Fir-aţi ale naibii de orătănii,  mi-aţi mâncat sufletul din mine!…Aveti niţică răbdare, că n-am o sută de mâini!

 Nici nu ştia bătrâna că aceste vorbe or să i se îndeplinească mai repede decât crede ...

O fiinţă stranie

     Spre seară , dupa ce ţaţa Floarea îşi termină treburile prin ogradă, intră în casă. Deodată tresare,  de parcă ar avea o vedenie, îşi face cruce şi rămâne mută.  Pe lada pe care lăsase batista minunată, ochii ei văd o fiinţă stranie care-i zâmbeşte şăgalnic. Este o fetişcană  a naibii de frumoasă,  cu părul negru şi ochi scânteietori ca luciul mării,  mângâiat de razele soarelui de amiază. I se pare că fata are ceva drăcesc în ea, iar ochii aceia misterioşi  par că nu sunt  din astă lume. Scânteierea lor o loveşte pe ţaţa Floarea direct în inimă. Ah! drăcoaica asta are nişte ochi care parcă ar vrea să mă subjuge ! gândeşte bătrâna.

     -Ptiu drace, ce m-ai speriat!, zice femeia,  albă ca varul .Tu a cui mai eşti, că zău,  nu  te-am văzut prin locurile astea …Da…cum…cum ai intrat în casa mea fără să te observ ?

   -Tu m-ai adus!, răspunde fata,  privind-o drept în ochi.

   -Ei, bată-te norocul de fată, oi fi venit dupa batistă. Ma gândii eu ca o fi a unei domniţe...

   -Nu, n-am venit dupa batistă. Eu sunt batista!

   -Ceeee?!  Ce minciuni mai sunt şi astea, fato?…Cum să apară  o fată dintr-o batistă? Oi fi eu bătrână, da’ n-am căpiat de tot!

   Ochii fetei îi taie vorbele.  Poate că îi transmit mesajul şi telepatic, deoarece bătrâna se dă bătută, pare că îşi dă seama că e adevărat.

   -Bine, bine, şi ce cauţi în casa mea?

   -Ai uitat ca tu m-ai adus? Ţi-a  plăcut batista şi ai pus-o în buzunar...

 

O propunere indecentă

   -Şi ce vrei, maică? Eu sunt săracă, vai de mama mea, nu cred ca aş mai putea hrăni un suflet. În plus , n-am bani să-ţi cumpar ţoale ca alea de pe tine. Oi fi vreo fată de rege...Vai de sufletul meu, du-te la casa ta, copilă!

   -N-am nevoie de nimic. Dar, fiindcă m-ai  adus  acasă la tine,  am să-ţi propun un târg: eu mă învoiesc a te sluji pe lumea asta, iar drept rasplată îmi dai sufletul după  ce  mori.

   -Piei din faţa mea, diavole! Auzi, soro, nu vrea decât sufletul meu!, strigă  baba mâniată.

Fata continuă să-i spună ce beneficii ar avea, dacă ar primi-o în slujba sa:

   -Pot să te întineresc, să te fac bogată şi, dacă vrei, vei fi cea mai frumoasă femeie de prin locurile astea. Toţi bărbaţii vor fi înnebuniţi după tine.  Mai gândeşte-te! Poţi să ai lumea la picioarele tale…

      -Ce,  eşti nebună? Cum să-mi vând sufletul? Ceri prea mult, mai  bine fă-te iar batistă! Am să te duc de unde te-am luat…

   -O să-ţi pară rău!, zice fata. Apoi, ca prin minune, dispare.

    Pe lada babei stă acum batista  brodată în fir de aur.  Femeia se uită uluită, are impresia că visează. Se închină de câteva ori ca să alunge răul, apoi începe să privească batista cu atenţie. Mâna începe să-i tremure , fiindcă-şi dă seama că fata cu care vorbise fusese de fapt o diavoliţă. Atunci, un gând îi încolţeşte în minte, pe care-l pune imediat în aplicare : într-o fracţiune de secundă, aruncă batista cea frumoasă în foc. Flăcările scot sunete ciudate, se aude un plânset sfâşietor ca de copil, dar şi un urlet ameninţător care parcă vine din fundul iadului.

Declinul

     

    Zilele trec  din ce în ce mai greu pentru ţaţa Floarea. Începe să  aibă coşmaruri, i se pare că vede umbre la tot pasul, iar  plânsetul acela sfâşietor îi  acaparează mintea clipă de clipă. Pământul devine blestemat, căci oricât l-ar lucra şi oricâte seminţe ar semăna pe el, nu mai vrea să rodească. Animalele îi mor pe rând,  iar trupul său seamănă din ce în ce mai mult cu o umbră chinuită. Numai ea ştie ce i se întamplă. Este  conştientă că, dacă n-ar fi aruncat batista în foc,  nu i s-ar fi întâmplat atâtea  nenorociri. De teamă să  nu fie considerată nebună, nu povesteşte nimănui cauza nenorocirii sale. Ştie că oamenii nu pot crede astfel de lucruri; nici ea n-ar fi crezut dacă cineva i-ar fi povestit o astfel de grozăvie.  

“Poate aş fi trăit mai bine”

     Într-o zi, îşi dă seama că picioarele nu o mai ţin deloc. Cade în curtea casei sale, pe pământul blestemat de lumea întunericului. Prietena ei, Safta, o găseşte în curte,  gemând neputincioasă. O duce în casă, o îngrijeşte  ca pe o soră.  Când starea Floarei se înrăutăţeşte, Safta cheamă preotul să o spovedească. După plecarea acestuia, aflată pe patul de moarte, ţaţa Floarea îi povesteşte Saftei toata întâmplarea :

   -Stii tu,Safto, acum câtva timp, când mergeam în pădure după lemne, am găsit o batistă ţesută cu fir de aur. Când am adus-o acasă, batista s-a transformat într-o fată frumoasă , ca o prinţesă. În realitate, era o diavoliţă, care mi-a propus un târg: să-mi dea tot ce vreau  pe lumea asta, iar eu , în schimb, să-i dau sufletul. Deşi ştiu bine de unde-mi venea oferta, acum îmi pare rău că nu am acceptat. Poate aş fi trăit mai bine…

    Pe  neaşteptate cuvintele  i se frâng. Deschide gura, din care iese un abur alb , care se ridică  spre tavan. Safta aprinde o lumânare  şi pleacă să anunţe vecinii. Ea povesteşte acestora despre delirul  din ultimele clipe ale defunctei…Săraca de ea, începuse să spună lucruri de pe lumea ailaltă!...

    Georgeta Istrate

       

1 Decembrie, Ziua Naţională a României

      

 LA MULŢI ANI FERICIŢI, ROMÂNIA!

       Dacă te-ai născut în România,  poţi să-mi spui tu mie că eşti un om deschis, un cetăţean al planetei, că nu poţi fi legat de un singur loc, că afacerile tale sunt prospere la celălalt capăt al pământului, în plus, ai acolo o familie şi mulţi prieteni. Nu te cred! Într-o zi, o să te izbească un sentiment al străinătăţii aşa de tare, că o să  laşi totul în urmă şi o să vii aici, în România, la pământul care te-a zămislit. Vei vedea, timpul îmi va da dreptate.

     Pentru că imaginea României a fost murdărită de unii, s-ar putea , dacă pleci în altă ţară, de teama unei reacţii negative,  să-ţi fie ruşine să spui că eşti român, dar, dacă-ţi vei nega obârşia, conştiinţa  te va mustra aşa de tare, că nu vei mai putea trăi fără să te spovedeşti, vei simţi asta ca pe un păcat greu de suportat.

      Am cunoscut şi oameni născuţi pe aceste locuri, care nu găsesc decât cuvinte de ocară la adresa României. Când îi văd atât de înverşunaţi, îmi vine să le spun: cine nu iubeşte ţara asta, să plece!!!

     În calitate de româncă, celor care conduc destinele acestei ţări,  le spun: România are nevoie de lideri puternici, care să o reprezinte atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Mai ales extern! Nu-mi place când văd că ne plecăm capul în faţa unora, care oricum ne privesc de sus. Politicienii noştri trebuie să-i privească drept în ochi , cu demnitate, dar, ca să facă asta, aceşti politicieni trebuie să iubească România mai mult ca pe ei înşişi, mai mult ca pe familiile şi interesele lor. Voi, aleşii, aveţi datoria să redaţi demnitatea României şi a locuitorilor ei!

    În ceea ce mă priveşte, nu voi putea supravieţui în altă ţară. Pur şi simplu,  mă voi îmbolnăvi de dor. La propriu!

LA MULŢI ANI FERICIŢI, ROMÂNIA!

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

 

     Ca şi ceilalţi apostoli, Sfântul Andrei l-a însoţit pe Iisus pe drumurile Ţării Sfinte, fiind martorul minunilor săvârşite de Mântuitor. De asemenea, a fost martorul Patimilor Domnului, a suferit pentru moartea Sa, apoi s-a bucurat în ziua învierii.

    

PEŞTERA SF. APOSTOL ANDREI, LOCUL UNDE S-A NĂSCUT CREŞTINISMUL ÎN ROMÂNIA

 

        Prin codrii Dobrogei ploua cu frunze tomnatice şi triste ca o despletire de cuvinte scrise în memoria  Sfântului Andrei: ”…Andrei col-la schit/Uite c-o ieşit/Cu papucii lui,/Talpa raiului,/Si potcapul lui,/Arca cerului…” Cine poate măsura intensitatea emoţiei când intri  în  peştera în care Apostolul Andrei a trăit vreme de douăzeci de ani? Ce transformare se produce în sufletul unui creştin ştiind că paşii lui au bătătorit pământul, au străbătut pădurile din jurul peşterii şi au convins preoţii lui Zalmoxis să primească botezul? Cu câtă grijă trebuie să calci pe aceste locuri şi cum să nu-ţi vină să îngenunchezi şi să săruţi pământul pe care a călcat pasul lui sfânt? Şi câtă bucurie se naşte în suflet ştiind că aici, în această peşteră ,aproape de comuna Ion Corvin din Dobrogea noastră ,s-a născut creştinismul în România!

Dorinţe şi speranţe

        Cu sfială intru în peşteră.Candelele  aprinse şi lumânările de la picioarele icoanei conferă locului o lumină sfântă asemeni nimburilor ce înconjoară capetele sfinţilor din icoane.Observ că grota are forma unei bisericuţe cu naos şi pronaos.Deasupra altarului ,unde străjuieşte icoana Sfântului Andrei, se ridică o turlă de 18 m  săpată în piatră ce-şi ridică semeaţă fruntea undeva sus, în pădure.Este  multă lume, dar tăcerea şi uimirea cu care este cercetat  fiecare colţisor mă fac să cred că,odată intraţi aici, oamenii încetează şi să respire ca să nu deranjeze sfinţenia care se impune.Unii aşteaptă să le vină rândul ca să se aşeze pe patul de piatră.Vor să-i  simtă energia, să se vindece de bolile ce le chinuie trupurile.Alţii scot din buzunare dorinţe scrise pe hârtii pe care nici măcar preoţilor nu vor să le încredinţeze, ci numai Sfântului, care a fost martorul tuturor minunilor pe care le-a facut Iisus şi a fost părtaş al  bucuriilor şi tristeţilor Lui. Alţii introduc monede în pereţii colturoşi  sau atârnă iconiţe şi cruciuliţe  de vreun ciot de piatră ieşit în afară, ca la un zid al plângerii.Se lipesc cu trupul de pereţii reci şi umezi ,se agaţă cu degetele de  scobiturile gălbui ale pereţilor ca şi cum ar vrea ca energiile condensate aici să se unească cu energiile lor şi astfel  să atingă cerul.Vor să li se ofere o garanţie a credinţei lor. Şi garanţii sunt, pentru că ,de-a lungul timpului, au fost vindecaţi mulţi năpăstuiţi care au dormit înăuntru sau au băut  apa celor nouă izvoare în care Apostolul boteza.

“Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”

       

   Am ieşit în curte.Mă plimbam cu paşi pierduţi rememorând viaţa lui Andrei în vremea  când îl însoţea pe Iisus  pe drumurile Ţării Sfinte. Îl vedeam  ascultând cu nesaţ cuvintele pline de înţelesuri şi de înţelepciune, învăţând să-L iubească şi să-L înţeleagă.Apoi, mă gândeam la suferinţa pe care a simţit-o văzându-şi învăţătorul bătut, umilit, judecat şi ucis. Şi dintr-o dată, faţa senină şi fericirea minunii învierii ştergea orice urmă a întristării.Apoi, ziua solemnă în care a primit însărcinarea  de a spune lumii vestea că am fost răscumpăraţi din mâinile celui rău. “Iată, Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul.Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela  care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei, cap.10, vers. 16,17,28).

    Cu adevărat ,Mântuitorul a avut dreptate, pentru că Sfântul Andrei şi-a găsit sfârşitul răstignit pe o cruce în formă de X.El era unul dintre aceia care trăiesc pe pământ dar nu aparţin împărăţiilor pământeşti.Era un mesager al cerului şi de aceea prezenţa lui îi deranja pe mai marii vremii.

Avocatul vizionar şi grota din pădure

        În anul 1920, în urma unei viziuni ce se repetă de trei ori, avocatul Jean Dinu care avea şi cunostinţe teologice, ajutat de preotul Constantin Lembadu, descoperă grota în imensa pădure Migilet. În urma unor studii  amănunţite, ajung la concluzia că în acest loc a trăit o vreme  Apostolul Andrei. Cei doi, cărora li s-au alăturat  sătenii  şi primarul din Ion Corvin, curăţesc grota până la stâncă  şi o amenajează.Apoi, Episcopul Chesarie Păunescu o sfinţeşte, în vara anului 1944.Tot în acea vreme, la distanţă de 2 km de peşteră, au amenajat un izvor pe care l-au numit “Fântâna lui Mihai Eminescu” inspirându-se probabil din iubirea poetului pentru codru şi izvoare. Din anul 1947, grota este părăsită iar perioada comunismului a transformat-o în adăpost pentru oi, căzând în uitare. Locul revine la viaţă de-abia după anul 1990, când Arhiepiscopia Tomisului aprobă reînfiinţarea schitului. În inima pădurii totul revine la viaţă.Se construiesc chiliile, clopotniţa şi anexele necesare. În prezent există un paraclis şi o biserică impunătoare cu patru turle, sfinţită în anul 2001 de către I.P.S.Arhiepiscop Teodosie al Tomisului.Aici viaţa freamătă la unison cu codrul.Susură în speranţe vii precum apa izvoarelor invitând creştinii  să-şi înflorească  sufletele pentru a regăsi grădina pierdută a paradisului.

   

 Georgeta Istrate

Vechiul Testament: Elisei, lumina care nu trebuie să se stingă

    Ilie îl iniţiase pe Elisei  în “meseria” de prooroc şi îi arătase că nu va fi deloc uşor. Iritaţi de mustrările aspre, mai marii acestei lumi vor căuta să-i ia viaţa, iar el s-ar putea să se afle  singur şi disperat...

Despărţirea de Ilie

     

     Însă Elisei ştie că misiunea de a-L sluji pe Dumnezeu acoperă toate aceste neplăceri. Şi mai ştie că a fi martor al adevărului înseamnă o mare onoare. Despărţirea de Ilie este precedată de trei probe de credinţă ; trei locuri în care se aflau tot atâtea şcoli ale proorocilor inaugurate de Samuel cu mulţi ani în urmă: “Rămâi aici, te rog”, îi spusese acesta ucenicului, care hotărăşte să nu-l scape nicio clipă din ochi pe maestrul său. Mai întâi a fost Ghilgalul, locul unui nou început cu Domnul, atunci când evreii, după 40 de ani de pustiu călcaseră pentru prima dată pe pământul ţării sfinte. Apoi a fost Betelul, locul revelaţiei, unde Domnul i se descoperise  lui Iacov.Al treilea loc a fost Ierihonul, dincolo de care începeau adevăratele cuceriri, nu prin puterile şi străduinţele evreilor ci prin puterea mare a Lui Dumnezeu.

     Ajunşi pe malul Iordanului, Ilie desparte apele cu mantaua sa şi trec amândoi ca pe uscat. Apoi maestrul îşi întreabă ucenicul ce ar dori să-i dea. Elisei nu cere un loc important printre mai marii lumii, ci o măsură dublă din puterea lui Ilie:”Duhul care este în tine să fie îndoit la mine!” Vremea despărţirii se apropie.Carul şi caii de foc îl răpesc pe cel mai mare prooroc de la Moise încoace, într-un vârtej de vânt. Maestrul lasă să cadă mantaua cu care, de data aceasta, Elisei desparte apele Iordanului în văzul fiilor proorocilor, care îl recunosc ca succesor al lui Ilie.

Minunile

      Elisei vindecă apele amare ale Ierihonului, din cauza cărora pământurile sunt sterpe. El aruncă sare  în izvor şi rosteşte:”Aşa zice Domnul: iată am făcut apa aceasta sănătoasă şi nu va mai pricinui nici vătămare, nici moarte, nici nerodire”. (Mai târziu, Mântuitorul îi numeşte  pe ucenicii săi “sarea pământului”în stare să vindece  izvorul otrăvit al sufletului omenesc).

   În drum spre Betel, profetul întâlneşte un grup de tineri care aflaseră de înălţarea lui Ilie. Le vine ideea să râdă pe seama evenimentului:”Hai, pleşuvule, hai!” Vizibil iritat de lipsa de respect, profetul îi blesteamă în numele Domnului, iar judecata vine pe loc:”Atunci, ieşind doi urşi din pădure, au sfâşiat din ei 42 de copii”.Este singura manifestare de severitate şi de atunci nimeni nu şi-a mai permis să-şi bată joc de  profetul Domnului.

   Altă dată, Elisei salvează familia îndatorată a unei văduve sărace căreia îi murise bărbatul. În loc de plată, cei cărora le datorează bani vor să-i ia  fiii în robie. Elisei face o minune: înmulţeşte uleiul, ajutând-o astfel să-şi plătească datoria.

   În peregrinările sale, Elisei se opreşte deseori la o familie fără copii din Sunem, care făcuse special pentru el o mică odaie. Bunătatea acestor oameni este răsplătită cu un fiu. După câţiva ani, copilul se îmbolnăveşte şi moare ,dar profetul îl readuce la viaţă, prin puterea lui Dumnezeu.

   Pe vreme de secetă, aflat în vizită la şcoala proorocilor de la Ghilgal, Elisei vindecă o mâncare otrăvită aruncând făină în oala cu ciorbă. În altă zi, hrăneşte o sută de oameni cu câteva pâini primite în dar:”Dă oamenilor să mănânce; căci aşa zice Domnul: se vor sătura şi va mai rămâne!”

Fetiţa israelită şi generalul sirian

   În acele zile, la graniţele regatului, în urma unor răfuieli între evrei şi sirieni, o fetiţă israelită este luată ostatică, obligată să muncească  în casa comandantului armatei Siriei, Neeman. Fetiţa se ataşează de noul ei stăpân, acum bolnav de lepră. Întristată pentru soarta acestui om, fetiţa propune soluţia:”O, dacă stăpânul meu s-ar duce  la proorocul cel din Samaria, de bună seamă s-ar tămădui de lepră”(4 Regi, cap. 5). Încărcat cu daruri, comandantul îşi opreşte carele la poarta lui Elisei care îi transmite printr-un sol: “Du-te şi te scaldă  de şapte ori în Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat!” Generalul se simte ofensat, el consideră că unei  personalităţi pe măsura importanţei sale trebuie să i se acorde o atenţie deosebită : “Socoteam că va ieşi el şi , stând la rugăciune , va chema numele Domnului Dumnezeului său, îşi va pune mâna pe locul bolnav şi va curăţi lepra”.În cele din urmă Neeman se lasă convins de slujitorii săi să lase mândria la o parte. După ce acceptă, credinţa îi este răsplătită: ” i s-a înnoit trupul ca a unui copil mic şi s-a curăţit”.Generalul  vrea să-l răsplătească pe profet însă acesta refuză. Ghehazi, slujitorul lui Elisei, aleargă după Neeman şi îşi însuşeşte o parte din răsplată. Pentru lăcomia lui, lepra de care se vindecase generalul sirian se lipeşte de el, rămânând până în ziua morţii un lepros părăsit de ceilalţi.

Sirienii, în mâna profetului

    

      Intrigat că toate planurile sale făcute în secret împotriva israeliţilor sunt deconspirate de Elisei, regele Siriei caută să-l omoare. Află că proorocul este la Dotan şi, în miez de noapte, trimite oaste numeroasă, cai şi care de război să-l nimiceasă.Slujitorul lui Elisei se teme, însă proorocul îl linişteşte, asigurându-l că de partea lor se află mai mulţi:”Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei”.La rugăciunea profetului, Domnul loveşte oastea sirienilor cu orbire. Profetul îi conduce personal  în inima Samariei, apoi roagă pe Domnul  să le redea vederea, după care îi eliberează. După un timp, sirienii se întorc să asedieze cetatea. Asediul prelungit şi seceta aduc Israelul la disperare.Poporul este răpus de o foamete atât de mare încât unii îşi mănâncă proprii copii. Strâmtorarea este teribilă. Nimeni nu mai crede cuvintele profetului care promite că, a doua zi, la porţile Samariei  “ o măsură de făină din cea mai bună va fi un siclu şi două măsuri de orz tot un siclu.”Profeţia se împlineşte într-un mod minunat: «Căci Domnul făcuse în tabăra sirienilor să se audă zgomot  de care, nechezat de cai  şi zgomot de oştire mare »,punând pe fugă armata siriană. Rezervele de hrană sunt imense şi astfel cuvintele proorocului se adeveresc.

   An de an, în situaţii de criză Elisei a fost lângă poporul său.A uns regi, a dat sfaturi, a proorocit şi nu a încetat nicio clipă să facă minuni. El nu a fost luat la cer într-un car de foc, ci a murit după o lungă suferinţă cu nădejdea că lumina credinţei nu va muri în Israel.

   Georgeta Istrate