Portret de artistă – Silvia Maria Antemia II

“Credeam că nu mai înţeleg lumea…”

   Silvia Maria Antemia  se naşte pe  21.08. 1991, în Mindelheim, un orăşel mic în Bavaria,  sudul Germaniei. Fiind foarte pasionată de muzică, la vârsta de 7 ani mama o înscrie la  cursuri de flaut şi de balet. De la  vârsta de 11 ani este eleva liceului "Maristenkolleg Mindelheim", un liceu de ordin catolic, pe care îl absolvă în anul 2011. La bacalaureat alege ca materii principale… chimia şi  muzica! O fi vreo combinaţie magică, aşa cum materialul din care această făptură este creată?

    Alege în mod special muzica, deoarece are conturat în minte visul de a da la Conservator. De fapt,  încă din copilărie se vede cântăreaţă de operă. În plus, de la vârsta de 16 ani,  ia ore de canto în particular. Modelul de artistă nu e nimeni alta decât Maria Callas. După bacalaureat se pregăteşte intensiv, înscriindu-se la două Conservatoare, în Germania şi Austria.

   Silvia Antemia credea la momentul acela  că punctele slabe îi sunt pianul şi teoria.  Doar că viaţa are să o şocheze prin obstacole aparent de netrecut: “Am avut prima admitere în  Freiburg, iar primul examen era cel de canto, pe care l-am picat!!! Eram devastată şi credeam că nu mai înţeleg lumea şi nici lumea nu mă înţelege pe mine. Până atunci consideram că a cânta este punctul meu forte”.

   O profesoară o lămureşe în privinţa slăbiciunii pe care o are şi anume că “ nu cânţi cu susţinere”. Cu moralul la pământ, căci visele i se năruie unul câte unul, merge  în Wurzburg şi în Salzburg să dea examen de  admitere: “ Evident că am picat, căci  lucrasem  patru ani cu o profesoară slabă,  care a facut mai nimic cu mine. Nu aveam nici o şansă să ţin piept concurenţei alcătuită din  fete de 25 de ani. Acestea  terminaseră Conservatorul la Praga şi erau deja cântareţe de operă!!! Eu credeam că ma duc la conservator ca să învăţ,  nu  să fiu deja pregătită!!!

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Portret de artistă – Silvia Maria Antemia I

   Este tânără, frumoasă, talentată. S-a afirmat în România, iar scena este raiul care o răsfaţă. Când interpretează un rol, timpul nu mai există. Emoţia momentului o transfigurează transformând-o în personajul pe care îl interpretează. Trăirea nu suportă comparaţii, iar cuvintele sunt prea sărace ca să o descrie…

    Unele lucruri ne sunt destinate! Am observat că, atunci când TREBUIE să interacţionezi cu cineva, o faci chiar şi fără să îţi propui acest lucru. Aşa mi s-a întâmplat de curând, când am întâlnit-o pe Silvia Maria Antemia pentru prima dată. Sper să nu fie şi ultima…

   Cum spuneam, nu e pentru prima oară când simt impulsul acesta, ca un motor ce porneşte din senin, scoţându-mă din inerţia banalului zilnic. Acum voi povesti cum se manifestă această emoţie unică.

Ispitele Destinului

     O zi ca toate celelalte. Mă aflu la Muzeul de Artă al României, într-o expoziţie temporară cu tema “Oglinzile Orientului”. La un moment dat, privirea mi se opreşte pe veşmintele a două fete. Este ceva neobişnuit cu aceste haine. Par două bucăţi de material înfăşurate pe trup, legate într-un anume fel în zona gâtului. Dar este fascinant, căci materialele sunt de-a dreptul seducătoare, culorile sunt împrumutate parcă din curcubeu şi strălucesc asemenei razelor soarelui. Se potrivesc mănuşă cu tema expoziţiei. Zici că sunt două opere de artă vii, ieşite din rama unui tablou unic şi se plimbă nestingherite printre lucrările tăcute de pe galerie.  Probabil că Destinul a vrut să se folosească de acest lucru, ca o ispită, să mă determine să interacţionez cu fetele. La un moment dat, mă trezesc întrebând: spuneţi-mi, vă rog, cum sunt prinse aceste bucăţi de mătase? Spre surprinderea mea, una dintre ele, Maria Silvia Antemia, este foarte amabilă şi-mi explică cu lux de amănunte provenienţa materialului. Ba chiar îmi dă voie să fac poze ca să descifrez mai bine tehnica. Comunicarea dintre noi este una dintre cele mai bune. Din vorbă în vorbă, aflu că Silvia Antemia este mezzo-soprană. De-abia acum îmi explic de ce am simţit ceva special la această fată, ca şi cum ar fi fost o amprentă magică pe chipul ei frumos. Mi se face dor de scris, aşa că îi cer permisiunea să-i fac portretul….

https://www.youtube.com/watch?v=WhEhsYxMgS0
https://www.youtube.com/watch?v=0mMUyLBQRsk
https://www.youtube.com/watch?v=Ydo7KBqSW0s
https://www.youtube.com/watch?v=h3WcB3cvuvg

Georgeta Istrate

Absolvent de şcoala vieţii – puterea muzicii

Ce naiba se întâmplă?

     Se anunţă spectacol! Fata se pregăti, căci asta însemna atenţie mărită la locul de muncă. Află de la colegi că  va veni o formaţie numită Multumult, care va încerca să încânte spectatorii cu muzică orientală.

   Aşadar, ora de începere se apropie cu paşi repezi. După ce invitaţii iau loc pe scaune, artiştii încep concertul. Curioasă, fata se apropie de sala în care are loc evenimentul. Cu o seară înainte dormise prost, aşa că atunci când membrii formaţiei începură să cânte, ea îi şopti colegei sale că muzica asta  o adoarme şi mai mult. Doar că, pe măsură ce ritmul se înteţea, fata simţi o cascadă de energie învăluind-o, îmbrăţişând-o, alintând-o. Transfigurată, se întoarse spre colegă şi îi spuse în şoaptă: “ ce naiba se întâmplă? Simt o energie aproape materială, ca o ploaie dulce pe tot trupul, iar în creştetul capului parcă se joacă lumina!”.

Georgeta

Iulie 2016

Absolvent de şcoala vieţii - aroganţă

 
Partea plină a paharului

    Chiar dacă iniţial nu vedea nicio satisfacţie în munca pe care o făcea, cu timpul, fata  s-a obişnuit măcar cu ideea că pe cartea de muncă poate să acumuleze ceva vechime, iar bănuţii pe care îi primeşte la salariu, o ajută să-şi plătească facturile. Şi cum cei mai înţelepţi decât ea spuseseră că e mult mai bine pentru psihic să privească partea plină a paharului, începu să-l studieze îndeaproape. Într-adevăr, ce rost are să te uiţi la partea goală, căci nu vei găsi vreo urmă de fericire, numai neîmpliniri şi vise …goale! Aşadar, privi la partea plină, oricât de mică ar fi. Şi găsi  că meseria pe care o are este una ce îi oferă mai multe oportunităţi de a cunoaşte lumea: psihologie practică, modă, artă, caractere, aroganţă, cumsecădenie, răutate, bunătate, respect, obrăznicie, culoare, gesturi, vulcan, apă liniştită – că toate acestea îi sunt la îndemână ca obiect de studiu pentru viaţă. Fiecare zi este o filă din cartea vieţii ce trebuie trăită mai mult sau mai putin dureros. Nu mai ştiu autorul catrenului pe care vi-l voi scrie, dacă voi îl ştiţi, vă rog să mi-l spuneţi, dar aceste versuri sunt geniale: “există o şcoală unde-nveţi/ să dai cu capul de pereţi/ şi când ai dat de toţi pereţii/ eşti absolvent de şcoala vieţii”.

De ce?

        Ziua aceea de iulie era una cam agitată, se anunţase un spectacol cu invitaţi de seamă. Asta nu prea îi plăcea, căci se făceau diferenţe, aceste persoane fiind considerate un fel de spumă a societăţii.   În mintea ei, oamenii erau cu toţii egali. Nu înţelegea de ce un domn îmbrăcat la patru ace, care avea bani sau un nume “celebru” este mai valoros decât unul care repară maşini. De ce o doamnă care-şi permite să poarte haine de firmă şi coboară dintr-o maşină luxoasă e mai preţioasă decât o vânzătoare care munceşte pentru un salariu de câteva sute de lei pe lună. De ce sunt atâtea diferenţe?

De ce “dacă întâlnim pe cineva care ni se pare mai bun decât noi într-un anume fel, atunci acesta trebuie ori să ne devină duşman, ori îl punem pe un piedestal şi visăm să ajungem ca el. Însă, la un nivel mai profund al minţii noastre, îl vom urî pentru că este mai bun decât noi”.

 Ce facem de fapt? “ Când dăm de cineva pe care îl considerăm inferior, va exista dorinţa de a păstra respectiva persoană aşa cum este, pentru ca noi să putem părea superiori prin contrast”. (Vindecarea cauzei – o cale spre iertare, de Michael Dawson, p.101).

Fiecare pasăre pe limba ei piere

   Se poate şi mai rău de atât? Sigur că da. Şi viaţa i-a dat un exemplu pe loc. Două doamne, cu atitudine aristocrată, mari cunoscătoare sau nu de artă, au ajutat-o să înţeleagă că diferenţele stabilite de fiinţa umană sunt nelimitate şi de netrecut: “Scuzaţi că vă întrerup, spuse fata  pe un ton scăzut, v-aş ruga să păstraţi o distanţă faţă de lucrări de cel puţin 20 de centimetri”. Cum să le spună fata că, atunci când ele  îşi apropie unghiile mari de pânză la un milimetru, tremură atât pânza cât şi inima ei?

   Un sfert de oră au comentat sfidător acele doamne, având grijă să întrebe cu voce tare: “dumneata nu ştii cine suntem noi?!”

    Fata a găsit de cuviinţă să tacă. Ştia că dacă ar răspunde aroganţei acestor doamne, ar fi mai rău. Ar fi ca şi cum ar pune paie pe foc. Îşi făcuse doar datoria să le atenţioneze. Restul… e caracterul lor. Aristocratic sau maidanez?  Oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere!

Georgeta,

Iulie 2016

Terapeut Coca Ciudin (IV)

Bolile sunt lecţii de viaţă neînvăţate

  Coca este foarte mândră de realizările ei. Spune că nicio  altă meserie nu i-ar fi dat atâtea satisfacţii ca aceasta.Îmi povestşte despre copiii care aproape că mureau în braţele mamelor lor şi pe care i-a vindecat cu esenţe florale : “acestea lucrează atât de bine la nivel emoţional, încât pot corecta o mulţime de dezechilibre. Totul este să ştii ce floare să alegi”. Înainte să înceapă un program de vindecare, cere voie divinităţii .Dacă nu primeşte permisiunea,  trimite bolnavul la medicul alopat sau la preot, după caz. Negarea ajutorului vine din faptul că boala respectivă poate fi o lecţie şi, până ce bolnavul nu o conştientizează şi nu şi-o însuşeşte, nu trebuie ajutat.Dacă omul evoluează pozitiv, terapeutul poate primi acceptul din partea divinităţii: “bolile îşi pot avea cauza în  gânduri negative, frici, emoţii necontrolate sau pot fi reminiscenţe sau lecţii neînvăţate din vieţile anterioare”.

Cazuistică

* Aurelia S.  făcea naveta cu... bicicleta,  între Bolintin şi Bucureşti, pentru că maşinile îi provocau o stare de vomă. În timpul anamnezei, terapeuta descoperă că, în copilărie, aceasta mâncase...săpun de rufe! Problema a fost remediată cu ajutorul esenţelor florale, care au capacitatea de a elimina emoţiile negative şi fricile de tot felul.

* Maria Constantin, în vârstă de 65 de ani, avea o poliartită reumatoidală , boală ce o ţintuise într-un cărucior, încă din anul 1971. Patul de jad i-a redat mobilitatea. Spre uimirea familiei, Maria a schimbat căruciorul suferinţei cu o geantă pentru cumpărături.

* Eugenia R. era mereu abătută, o durere de coloană îi înconvoiase trupul şi-i umilise sufletul. Iată ce spune pacienta, după 15 şedinţe pe patul de jad, în combinaţie cu bioptronul : “a mă ridica din pat era un calvar. Acum merg dreaptă, iar dimineţile mele nu mai sunt umbrite de dureri”.

* După o operaţie de varice, Elenei V. i s-a învineţit piciorul şi a umblat multă vreme purtând fuste lungi. Mai întâi,  Coca i-a făcut o echilibrare mentală cu energie şi culoare, apoi a folosit bioptronul şi a patul de jad. De la a treia şedinţă, piciorul a început să capete o culoare normală şi pielea să devină foarte fină. Înţepăturile dispăruseră, iar circulaţia periferică (stimulată şi de placa de turmalină),  s-a îmbunătăţit considerabil.

 Georgeta Istrate

                              Contact cabinet

·                        

·                                 Telefon:0733314390 sau 0747640856

·                                 Website:www.romedic.ro/aum-terapii-complementare

·                                  www.aum-terapii.ro

Terapeut Coca Ciudin (III)

Patul cu pietre de jad

   

 Pe patul de jad, doamna Daniela Ionel, în vârstă de 44 de ani, se simte o răsfăţată. Este la a opta şedinţă şi terapeuta îmi spune că “pacienta lucrează într-un mediu stresant şi are o mulţime de probleme: în primul rând mi-a venit cu o depresie, tremura, plângea, transpira, nici nu ştiam de unde să încep. Apoi un întreg alai de diagnostice, care vorbeau despre insomnie şi dureri de coloană ; circulaţia periferică proastă şi grave probleme ginecologice. Pentru început, i-am propus un tratament cu bioenergie. Mi-a spus în faţă că nu crede în aşa ceva şi că ea  a auzit despre patul de jad, dublat de o pătură de turmalină. În cazul ei, am folosit simultan bioptronul care are, printre altele, şi  o mare capacitate de regenerare a organismului. De-abia după a treia şedinţă am reuşit să o aduc pe linia de plutire. Acum, priveşte-o, parcă a înflorit! Nu-i mai tace gura şi chiar are chef de glume”.

   Terapeuta spune că într-adevăr patul minune este unul dintre cele mai reuşite instrumente pentru masaj şi are o mulţime de proprietăţi : relaxează muşchii şi tendoanele, creşte mobilitatea, reduce anxietatea, combate insomnia, calmează durerile, echilibrează musculatura, intensifică circulaţia sanguină, oxigenează sângele, detoxifiază organismul, întăreşte sistemul imunitar, etc. Temperatura rolelor de jad se poate regla între 40 şi 70 de grade C. Să vedem ce zice pacienta: “După prima şedinţă, începuseră să-mi trosnească oasele.În organismul meu se întâmpla ceva, de parcă celulele se reaşezau. Iniţial, mi-a fost un pic de teamă însă acum mă simt excelent. Când mă aşez pe pat, problemele parcă fug departe şi somnul pune stăpânire pe mine… » Pacienta o priveşte pe Coca şi, cu o voce rugătoare, ca a unui copil ce vrea să obţină o favoare, o întreabă: “După asta, o să-mi pui şi centura pentru abdomen, nu-i aşa?” Terapeuta zâmbeşte aprobator. Îmi face semn să mergem în biroul alăturat, ca Daniela să viseze în linişte...doar 40 de minute, atât durează şedinţa.

Georgeta Istrate

Terapeut Coca Ciudin (II)

Nu mi-aţi vindecat numai soţul, ci şi pe mine !

  Este ora 22. La celălalt capăt al firului un glas disperat: “Doamnă Coca, ce mă fac?  I-aţi făcut tratament soţului meu pentru sinuzită şi acum cred că moare...Mi-a udat toate prosoapele.Îi curge un lichid vâscos galben verzui din nas şi eu nu ştiu ce să-i fac.Îi este foarte rău … » Coca ascultă calmă tot ce spune femeia, apoi explică normalitatea reacţiei pacientului.La final, garantează că soţul nu va muri.Femeia de la celălalt capăt al firului amuţeşte.Îşi mai priveşte o dată soţul, prosoapele, apoi se  gândeşte că poate a exagerat puţin.Închide, cerându-şi sec scuze. Şi chiar dacă terapeuta ştie că ceea ce i se întâmplă pacientului este o reacţie normală,tot o cuprinde îngrijorarea.Dacă se întâmplă ceva imprevizibil? Ei bine, întrebarea aceasta nu o lasă să pună geană pe geană. Aşteaptă cu înfrigurare un...Şi ţârâitul telefonului se aude...calm?! Dar telefonul poate suna alarmant sau calm? Să fie de vină intuiţia?  La celălalt capăt, aceeaşi voce : « Aseară v-am îngrijorat degeaba. Cred că soţului meu  i se desfundau sinusurile.Vă mărturisesc, sunt de 20 de ani măritată cu el, şi n-am dormit o noapte din cauza sforăitului! Ei bine, azi noapte, pentru prima dată, nu a mai sforăit. Era o linişte atât de suspectă, încât îi verificam, din 5 în 5 minute, respiraţia.  Doamnă, nu mi-aţi vindecat numai soţul, ci şi pe mine! »

Georgeta Istrate