joi, 1 iunie 2017

Sindromul Down, un alt mod de viaţă (3)

Plânsul, strategie pentru atenţie

  Lui Teodor îi place să deseneze. De multe ori, spre disperarea tatălui , copilul îi mâzgăleşte planşele  apoi se extinde în toată casa: pe masă, pereţi ori uşile din jur.Este convins totuşi să se limiteze la foaia de desen pe care o are în faţă. Elena observă că micuţul ei cere atenţie prin plâns, ţipete sau bătăi din palme. Reuşeşte să îşi învingă  impulsul de a-l lua imediat în braţe şi îi urmăreşte reacţiile fără ca el să observe.După un timp, copilul se linişteşte singur, captat fiind de jucăriile care-i sunt la îndemână.
   O altă problemă pentru care Elena duce muncă de lămurire cu băiatul este obiceiul de a scoate limba  (copiii cu Sindromul Down au limba mai mare  decât media obişnuită şi o gură mai mică). Ea corectează deficienţa atrăgându-i atenţia printr-o atingere uşoară a bărbiei, de câte ori se întâmplă lucrul acesta.În casă, este învăţat să folosească telecomanda şi astfel poate urmări singur programele  de desene animate sau de muzică populară pe acordurile căreia Teodor se leagănă, cântă, bate toba , fluieră şi bate din picioare.Pentru că are nevoie de ajutor specializat,până la vârsta de 3 ani, Elena păstrează legătura permanentă cu medicul pediatru, psihologul, kinetoterapeutul, asistentul social.

Învaţă să se apere singur

    La 6 ani este dus la grădiniţă unde este acceptat cu greu .Din cauza faptului că are o întârziere psihomotorie, deranjează orele de curs, oboseşte uşor, nu este atent şi nu înţelege mai nimic din tot ce i se spune, are dificultăţi de concentrare...aşa că problema educaţiei revine la Elena.La vârsta de 8 ani este  înscris în clasa întâi , Şcoala Ajutătoare din Alexandria. Acomodarea este dificilă însă orele de muzică, desen şi lectură îl încântă teribil.Nu prea-i place matematica şi nici cusutul pe pânză... La şcoală este dus dimineaţa la 8 şi este luat la prânz acasă unde,după un program  de odihnă de 2 ore,continuă lecţiile alături de Elena.Îi plac în mod deosebit versurile şi exerciţiile de dicţie în faţa oglinzii. Eventualele greşeli de pronunţie sunt corectate cu calm de către mamă.
 Cu timpul, din cauza faptului că nu are prieteni, începe să deteste ideea de şcoală. Ceilalţi copii au o atitudine  negativă faţă de el, unii chiar îl lovesc.Din acest motiv Elena se gândeşte să îl retragă de la şcoală.Totuşi nu o face. Neavând alternativă, Teodor învaţă să se apere, ţinându-i la distanţă pe bătăuşi.
 “Primii 4 ani de şcoală au fost mai plăcuţi, următorii au fost mai dificili, cu multe materii...Oricâte progrese ar înregistra un tânăr sau adult cu Down, el are nevoie de o persoană care să-l ajute, să-l supravegheze, să-l înţeleagă.El nu va fi independent în totalitate niciodată.Succesul integrării şcolare depinde de atitudinea şi  tactul psihopedagogice ale celor care se ocupă de educaţia copilului”      Prin reacţia pe care o au,  persoanele care nu înţeleg că Sindromul Down este un alt fel de a fi şi  că nimeni nu este vinovat de acest lucru, îi rănesc şi îi  marginalizează. Nu de puţine ori, Teodor suferă că nu este acceptat să joace fotbal în spatele blocului sau  este respins pur şi simplu. Elena intervine de fiecare dată să estompeze într-un fel suferinţa băiatului.Respingerea celorlalţi îi creează tendinţa de a se închide într-o lume a lui, din care cu greu îl mai poate scoate.Îşi dă seama că oriunde s-ar duce şi ce ar face, ea trebuie să intervină pentru că o societate cu prejudecăţi, care nu este pregătită pentru el, îl poate distruge psihic. Când este certat sau neînţeles, devine supărăcios sau chiar are accese de furie.În momentele de relaxare Teodor decupează fotografii cu actori şi chiar merge  singur la cumpărături, aproape de casă.Învaţă să păstreze curăţenia în camera sa şi igiena proprie.Pe lângă lecţiile deja stabilite, care îşi măresc timpul gradat, Elena îi intensifică  antrenamentele sportive. Acestea sunt vitale pentru că, pe lângă faptul că-i tonifică organismul, îi dau o rezistenţă mai mare la răceli şi infecţii. Cu trecerea anilor, pe Teodor începe să-l intereseze felul cum arată.Sportul îl ajută să scape de tendinţa de a merge legănat şi aplecat în faţă ori să-şi târşâie picioarele. Fiecare reuşită este recompensată cu cuvinte de apreciere, fapt care-i dă o încredere mai mare în propriile forţe. “Răsplata mea ca mamă a unui astfel de copil au fost dragostea, sinceritatea, căldura, zâmbetul care m-au făcut mai bună, mai răbdătoare şi mai sensibilă la suferinţele celor din jur”spune Elena.

Georgeta Istrate

-va urma- 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu