miercuri, 30 noiembrie 2016

Psiholog într-o clinică de oncologie 1

   

    Ceea ce face ea, seamănă cu pictura unui artist, specialist în răsărituri de soare. Pe fondul unor vieţi în care abundă negrul şi cenuşiul, ea aruncă o pensulă de raze aurii ...


Cea mai nobilă misiune

 Ştie că oricât de greu ar fi, oricât de mult ar vrea cenuşiul să învingă soarele, nu va reuşi. Afirmă cu mâna pe inimă că fericirea în profesie există. Este psiholog la o clinică de oncologie din Târgu Mureş şi se numeşte Roxana Câmpean. Prietenii spun că întotdeauna şi-a dorit să lucreze cu bolnavii de cancer şi că, de când acest vis i s-a împlinit, ea a renăscut ca persoană. Ea însăşi spune că a lucra cu aceşti oameni este cea mai nobilă misiune. Dacă cei mai mulţi dintre noi ne cutremurăm la  auzul cuvântului cancer, care de cele mai multe ori este sinonom cu sfârşitul drumului, ea nu se teme şi nici nu o demoralizează chipurile chinuite de boală ale pacienţilor.Şi cine ar fi mai bun să aline suferinţele oamenilor dacă nu ea? Ea, a cărei mamă i-a fost răpusă de această boală pe vremea când era încă o fetiţă. Ea, care înţelege mai bine ca oricine cât de necruţătoare şi de urâtă este această maladie.A ales să lupte alături de aceşti bolnavi pe un front care morţii îi scapă de sub control: psihicul uman. Căci dacă, în calitate de psiholog, reuşeşti să aduci lumină în vieţile acestor oameni, dacă îi ajuţi să vadă cauza şi le stabilizezi moralul, eşti la un pas de a trăi miracolul.  Acesta se naşte din speranţă şi credinţă .Roxana nu subestimează puterea distrugătoare a cancerului, dar nici puterea vindecătoare a lui Dumenzeu, sau oricum s-ar numi forţa superioară de deasupra noastră.

“Rămâi cu mine!”

  Pentru Roxana, familia ei este alcătuită din pacienţi. Şi cum să refuzi dorinţa unora de a merge la biserică –uneori ultima-,  de a sta pentru câteva minute în faţa lui Dumnezeu şi a-şi deschide sufletul? Oameni care au conştientizat că boala aceasta este poate o greşală din trecut care se cere îndreptată. Când te spovedeşti şi îţi descarci sufletul în faţa unui preot, e ca şi cum te-ai aflaî n genunchi,  într-o sală mare, în faţa tronului Lui Dumnezeu, iar spectatorii ar fi cetele de îngeri. Iar tu,  în emoţia acelei clipe,ţi-ai auzi propriile cuvinte în care ai putea descoperi un adevăr pe care ai refuzat mereu să-l vezi.Poţi să afli, de exemplu, că ai lăsat în lăcaşul inimii, în acel sanctuar al iubirii, să pătrundă un firicel de ură pe care nu l-ai conştientizat şi care a prins rădăcini fără să-ţi dai seama. Şi pentru că eşti o persoană generoasă şi plină de dragoste, acea ură tăcută nu s-a simţit bine acolo şi a luat forma bolii care acum te distruge. Mergând pe această idee, la dorinţa câtorva pacienţi, Roxana hotărăşte să îi conducă la Mănăstirea Recea, aflată la câţiva kilometri de Tîrgu Mureş. Slujba este înălţătoare. Pacienţii cer să se spovedească şi să li se citească Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Pentru Roxana a observa chipurile pacienţilor devine o experienţă unică. Feţele lor par transfigurate sub influenţa rugăciunii,care  stoarce lacrimi sincere de căinţă. O rugăciune strigată, fără să-ţi pese că te mai aude şi altcineva în afară de Dumnezeu.  În fond, dacă totul s-ar termina o dată cu dispariţia fizică, ce rost ar mai avea existenţa omului pe pământ? Roxana rămâne mută la auzul rugăciunii : “Am obosit, Doamne!Nu ştiu de ce m-am îmbolnăvit, poate nu conştientizez în momentul acesta gândul rău care a zămislit în mine, dar Tu ştii şi poţi să ierţi! Nu te văd, nu te aud, dar ştiu că eşti acolo.Te simt zi şi noapte. Rămâi cu mine, te rog! Îmi pun viaţa în mâinile Tale şi accept hotărârea ta.Căci fără tine sunt nimic!”



Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu