marți, 7 octombrie 2014

Mănăstirea Văcărești, o amintire dulce-amară (II)



   Închisoarea Văcăreşti

   

Fig.4

    Din anul 1848, mănăstirea a fost folosită mai întâi ca închisoare pentru liderii revoluţiei din Ţara Românească. De-a lungul timpului, la Văcăreşti, au fost închise mari personalităţi ale vieţii culturale şi politice  româneşti, cum ar fi : Liviu Rebreau, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Corneliu Zelea Codreau şi alţii. 
    După secularizarea din 1864, Văcăreştiul  a devenit o temniţă în adevăratul sens al cuvântului,  Palatul Domnesc fiind folosit ca  spital al închisorii. 


Fig. 5

     Indiferent de vremuri,  mănăstirea şi-a păstrat  misiunea religioasă.  Pentru întemniţaţii de la Văcăreşti se ţineau slujbe  din două în două duminici şi se organizau conferinţe cu caracter moral. În plus,  locul a fost transformat într-un adevărat „câmp de muncă”, înfiinţându-se  progresiv  ateliere de:  cismărie, cărămidărie,  cartonat, rogojini, coşuri, cufere, fierărie, lemnărie, brutărie, ba chiar cultivau  şi pământurile din jurul mănăstirii.  
    În anul 1928, la Văcăreşti, s-a înfiinţat  şi o şcoală pentru gardienii din toată ţara.(Fălcoianu, 1929, p. 39-44).
 Închisoarea a fost desfiinţată în anul 1973, urmând ca , după restaurare să se transforme într-un muzeu de artă medievală.


Revenind la sesiunea ştiinţifică...

    În deschiderea sesiunii, academicianul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, a vorbit despre valoarea inestimabilă a  Mănăstirii Văcăreşti, impactul distrugerii şi despre reacţiile internaţionale care s-au produs, în încercarea de a o salva. Prof. dr. Radu Ciuceanu a adus în discuţie  cele două semnificaţii majore pe care le-a avut mănăstirea asupra sa: deţinut la închisoarea Văcăreşti, vreme de doi ani, şi participant la lucrările de restaurare a ansamblului monastic. Şirul mărturiilor  a fost continuat de acad. Dinu C. Giurescu, care  a vorbit despre intervenţiile pe care le-a scris împreună cu alte personalităţi ale vremii pentru oprirea distrugerii monumentului şi despre amărăciunea pierderii. Cu tristeţe în glas, Dinu C. Giurescu încheia: “în iarna lui ’86, monumentul era ras definitiv de pe faţa pământului. Fusesem înfrânţi!”


Fig. 6
     
   Părintele Florin Şerbănescu, reprezentantul Patriarhiei a făcut o radiografie a existenţei monumentului, aducând în prim plan  contrastele ce i-au alcătuit  istoria.  De la începutul ctitoriei, adică 1722,  până la 1848, deci vreme de 126 de ani,  a cunoscut  o perioadă de strălucire, în care „Văcăreştiul rezona în  spaţiul românesc cu întreaga lume a Europei acelei vremi,  prin ceea ce însemna arta arhitecturală, dar rezona şi cu acea perioadă de cultură pe care a marcat-o”.  În contrast, a mai adăugat părintele,  au urmat 125 de ani,  de la 1848 până la 1973, în care „această oază de cultură a fost sortită unei istorii sumbre, care a îndepărtat-o de la menirea sa iniţială, conferită de cei dintâi ctitori”. După 1973,  mănăstirea a cunoscut o perioadă de incertitudine,  care a implicat diferite tentative ale unor personalităţi şi oameni de rând să găsească o modalitate de salvare  a lăcaşului. Aşadar,  Văcăreştiul a avut o soartă asemănătoare cu viaţa unui om: naştere, strălucire, cădere şi dispariţie.  
    Părintele  Şerbănescu a simţit nevoia să explice de ce  monumentul  nu s-a bucurat de sprijinul   patriarhului de atunci,  Iustin Moisescu. Domnia sa a afirmat că preşedintele Nicolae Ceauşescu făcea presiuni asupra Preafericirii Sale  de a muta  reşedinţa patriarhală la Văcăreşti. Aparenta indiferenţă  “ am putea spune că  era expresia unei frământări interioare profunde, era frământarea unui întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române,  care avea responsabilitatea păstrării vetrei istorice a Mitropoliei,  ceea ce  însemna să fie distrusă,  dacă ea se muta la Văcăreşti”. De aceea, când Ceauşescu îi tot arăta Văcăreştiul ca perspectivă extraordinară, Patriarhul Iustin “tăcea…şi tăcea…şi tăcea!”


Declinul şi eforturi pentru salvarea mănăstirii

    După anul 1864, când mănăstirea a fost transformată în închisoare oficială de stat, a urmat o lungă perioadă de declin. Cutremurele i-au zguduit zidurile, iar  dezinteresul autorităţilor i-a amplificat degradarea. O veste bună vine prin 1973, când Văcăreştiul este dezafectat şi se începe punerea în aplicare a unui proiect de restaurare a ansamblului. Printre specialişti se afla şi arhitectul Gheoghe Leahu, care nu bănuia că va asista, involuntar, la moartea edificiului. Domnia sa povesteşte că, la începutul lui  1977, Casa Domnească, Paraclisul, Galeria  şi parţial Stăreţia erau refăcute, urmând să se treacă şi la restaurarea bisericii. Dar cutremurul din 4 martie 1977, avea să provoace  daune bisericii, însă nu atât de grave încât să-i afecteze structura de rezistenţă. O vizită la Mănăstirea Văcăreşti,  în 2 decembrie 1984, a preşedintelui  Nicolae Ceauşescu,   decide soarta Mănăstirii Văcăreşti. Conducătorul statului dorea să construiască un nou Tribunal exact pe locul ansamblului.

Fig. 7
    
   A urmat o luptă continuă între intelectualii, care au încercat cu toate mijloacele să oprească distrugerea monumentului, şi conducerea comunistă. S-au făcut apeluri la  postul de radio Europa Liberă şi  s-au scris memorii semnate de marii oameni de cultură ai vremii ca:  Geo Bogza, Constantin Noica, Răzvan Theodorescu, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dinu C. Giurescu, Petre Derer, Mihai Şora, etc.  


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu