Mănăstirea Văcărești, o amintire dulce-amară (III)




Familia conducătoare surdă la proteste şi memorii

    La începutul anului 1985,  foarte multă lume protesta, oficial sau nu, pentru oprirea dezastrului. Oamenii ştiau că soţii Ceauşescu erau capabili să demoleze ansamblul, căci  aveau experienţa Mănăstirii Cotroceni şi a  altor 4 biserci distruse în anul ce tocmai se încheiase.
   În ianuarie 1985, când biserica şi paraclisul erau încă în picioare, un grup de oameni de cultură, membri ai Comisiei Patrimoniului Cultural Naţional, au expediat la Comitetul Central al P.C.R. un memoriu, în care cereau oprirea demolării ctitoriilor  Mihai Vodă şi Văcăreşti. Cei şapte oameni care au semnat petiţia erau:  prof. univ. dr. Grigore Ionescu , acad. Dionisie Pippidi, prof.dr.univ. Vasile Drăguţ , prof.dr.univ. Dinu C. Giurescu, dr. Radu Popa, acad.dr. Răzvan Theodorescu , conf.univ. arhitect Aurelian Trişcu. După cum era de aşteptat, memoriul a fost ignorat.   

  Fig. 8
        
   În timpul sesiunii ştiinţifice, acad. Răzvan Theodorescu şi arhitectul Gheorghe Leahu au amintit  de eforturile disperate ale  doamnei Henriette Delavrancea – Gibory, în vârstă de 90 de ani,  care scrisese un apel conducerii comuniste de a opri demolarea ansamblului.  După multe “plimbări” de la o poartă la alta a clădirii Comitetului Central, pe un ger cumplit, memoriul i-a fost primit. Doamna  Delavrancea scria, printre altele,  cu emoţie şi revoltă:   “Domnule preşedinte, apăraţi Văcăreştii! Opriţi demolarea Văcăreştilor cât mai e timp!...” Cum era de aşteptat, familia conducătoare  a rămas  surdă la apelurile ei.
     Ca să contracareze cumva rezistenţa,  presa vremii,  prin vocea lui Corneliu Vadim Tudor, publica  rânduri elogiatoare la adresa preşedintelui Ceauşescu şi aducea în prim plan faptul că România trăia “cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existenţă”. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, la începutul anului 1985, în incinta mănăstirii Văcăreşti,  s-a permis realizarea  unui  film cu subiect de război. Atunci s-au folosit petarde, aruncătoare de flăcări, tunuri şi tancuri, care au rănit  monumentul, dar şi sufletele celor care voiau să-l salveze.
    
O machetă pierdută



    Fig.9

    Arhitectului Gheorghe Leahu nu i se poate pune la îndoială revolta din glas când vorbeşte despre Văcăreşti, căci   prin însăşi profesia sa,  este un constructor,  nu un distrugător. A trăit nopţi albe în căutarea unei salvări,  a apelat  la ajutoare din afara ţării, în speranţa că  Occidentul are mai multă putere decât  intelectualii din ţară, pe care Ceauşescu nu dădea doi bani. Trebuiau luate în considerare toate variantele de salvare, aşa încât măcar una să ofere victoria. Arhitectul căuta cu disperare o soluţie  care să protejeze mănăstirea. Îşi dorea să ofere ca alternativă un proiect de tribunal,  independent de edificiul în discuţie. În felul acesta se împăca şi capra, şi varza. În cel puţin 12 feluri putea fi evitată  distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, căci timp de doi ani,  între 1984 şi 1986, arhitecţii care lucrau la Institutul “Proiect Bucureşti” au făcut 12 variante de machete, care propuneau construirea tribunalului dorit de Nicolae Ceauşescu,  fără a afecta în vreun fel monumentul. Specialiştii ajunseseră la concluzia că varianta cu numărul 12 este ideală şi este imposibil să fie respinsă. Dar, conchide arhitectul Gheorghe Leahu,  deşi ajunsă cu celelalte la Comitetul Central, “în mod deliberat nu a fost prezentată, ci a fost dosită prin culoarele Comitetului Central”.
     Gheorghe Leahu este convins că vinovatul principal a fost vicepreşedintele  primăriei oraşului Bucureşti de atunci,  Dumitru Necşoiu, căruia îi rosteşte  numele aproape obsesiv, căci „ a avut un comportament de criminal faţă de ansamblul de la Văcăreşti! Din exces de zel, acest Necşoiu a ascuns macheta care ar fi salvat monumentul , pentru ca Ceauşescu să nu aibă de unde alege”.
  Aşadar,  munca atâtor oameni a fost pur şi simplu aruncată la gunoi, aşa cum avea să se procedeze şi cu monumentul. Se pare că prin acest Dumitru  Necşoiu,  destinul  a fost legat la ochi, căci orice ar fi făcut aceşti oameni excepţionali, decizia era  luată: noul Palat de Justiţie trebuia  să se suprapună exact pe locul mănăstirii!

  Cât valorează o decizie

   Prof.univ. dr. Dan Mohanu, prezent la conferinţă,  a avut un rol important în acea perioadă, deoarece avea misiunea de a desprinde cât mai multe elemente din monument, pentru a fi păstrate. Echipa de specialişti din care făcea parte şi Dan Mohanu, a trăit  o perioadă de incertitudine, căci trecerea la desprinderea picturilor de pe pereţi însemna  a decide soarta monumentului. Aceşti oameni au ales să prelungească momentul cât mai mult, în aşteptarea unei decizii favorabile. Li  se spusese că, practic, demolarea va începe numai după ce vor fi extras picturile murale. Şi cum să rupi cu mâna ta, cum să deschizi calea distrugerii,  când sufletul îţi tremură pentru soarta unuia dintre cele mai măreţe monumente ale epocii medievale? Era o crimă!  Nu voiau să fie ei cei care deschideau calea demolării! În astfel de momente ne dăm seama cât contează o astfel de hotărâre.  În cazul de faţă, o decizie era mai rea decât cealaltă. Cum să faci? Cum vei răspunde în faţa istoriei, dacă vei lua decizia greşită?


  Fig. 10

    Timpul trecea, ei se străduiau să rezolve această dilemă, dar a venit şi  ziua în care datele problemei s-au schimbat radical. În jurul bisericii demolarea începuse, creând o presiune asupra lor.   Şi-au dat seama că nu trebuie să mai piardă timpul,  că,  dacă nu începeau să salveze părţile cele mai valoroase din monument,  pierdeau şansa de a păstra ceva  din substanţa originală a edificiului.  Specialiştii  s-au străduit să recupereze cât mai multe valori, în speranţa că monumentul va fi refăcut sau, cel puţin, va fi înfiinţat un muzeu care să le expună publicului.  Dan Mohanu şi echipa sa au reuşit să recupereze o parte din frescele de la Mănăstirea Văcăreşti, dar, din păcate, din 2500 mp de frescă,  doar 140 au fost salvaţi. Ca să nu provoace şi mai multe daune lucrărilor, cum ar fi ruperea straturilor de pictură, au trebuit să improvizeze tehnici noi.  Elementele recuperate cum ar fi: altarul, piatra sculptată, masa de altar, crucile turlelor, coloanele din interior, portalul de la intrarea în lăcaş cu  ornamentele sale şi alte valori  au fost depozitate într-un şopron metalic  aflat în curtea Palatului  domnitorului Constantin Brâncoveanu de la Mogoşoaia. Din păcate pentru noi, pentru cultura românească şi cea universală,  aceste piese depozitate haotic au fost deteriorate de timp, precipitaţii şi neglijenţa oamenilor. 


Georgeta Istrate
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...