marți, 12 august 2014

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a VII-a - ultima




Eminescu la întâlnirea cu destinul

         Cam din 1883, poetul a început să se simtă rău. Ca o răsplată în momentele grele, poate o tendință  de echilibru a tot ceea ce există în univers, la sfârșitul anului  1883 apare primul volum de poezii, devenită repede carte de căpătâi pentru tinerii de atunci. Volumul are o  prefață și texte selectate de mentorul Junimii, Titu Maiorescu[1]. Această realizare a fost un balsam pe rănile adânci ale poetului, o rază de satisfacție care i-a dat puterea de a merge mai departe.  Nimeni nu mai scrisese ca Eminescu, nimeni nu mai pătrunsese în profunzimile sufletului omenesc sau în înălțimile universului cu atâta naturalețe și simplitate așa cum o făcea acest poet! Oamenii  aveau nevoie de un model, așa că Dumnezeu sau Destinul sau dorințele lor l-au creat. Dar între aceste versuri publicate atunci se aflau și unele pe care poetul nu era pregătit să le ofere lumii la acea vreme, căci  se refereau la moarte. Însă poezia s-a dovedit a fi o adevărată capodoperă. Ea  se numește: „Mai am un singur dor”, cu variantele sale: „Nu voi mormânt bogat”; „De-oi adormi”; „Iar când voi fi pământ[2].
Foarte repede, poezia a fost pusă pe note muzicale de George Crețu și transformată într-o romanță, la auzul căreia  lacrimile șiroiau pe obraz. Paradoxal, aceste lacrimi conduceau sufletul sensibil al ascultătorului pe un tărâm al tristeții dătătoare de fericire - o stare voită de tristețe, în care sufletul este supus unei descărcări cathartice. Până la urmă, moartea este un subiect care ne preocupă pe fiecare dintre noi. Probabil că Eminescu, în momentele în care a scris aceste versuri, se simțea obosit de atâta muncă de Sisif cu societatea, cu oamenii politici de atunci, cu propriile sentimente încât, în profunzimile sufletului, simțea nevoia de a nu mai fi. Aceste trăiri le au adesea oamenii care se simt străini în timpul și spațiul în care s-au născut, sunt neînțeleși, nu se pot integra în societate, deoarece idealurile lor nu sunt acceptate.  Ei bine, dacă Eminescu a avut asemenea stări, scrisul l-a salvat de la moarte, i-a fost refugiu. Am să redau câteva versuri din această  poezie, în care poetul înșiră ultimele dorințe: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin/ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri./ Şi nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creştet,/ Doar toamna glas să dea/ Frunzişului veşted/(...) Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt.../ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi”[3].
             După cum puteți observa, poezia este un testament literar, o elegie[4] în care moartea este văzută ca o liniște, ca o integrare în natură, ca o dispersie în cosmos. Versurile sunt ca o consolare pentru poet, într-o lume tot mai ostilă. Poezia descrie cu lux de amănunte un adevărat ceremonial al înmormântării, născut parcă din folclorul românesc, în care cere ca nimeni dintre oameni să  nu sufere după el. Motivul acestei cereri poate fi unul în care refuză suferința ce ascunde ipocrizia umană sau pur și simplu nu  vrea să provoace nimănui tristețe. Cert este că, așa cum a refuzat bogăția în prea scurta lui viață, tot astfel în momentele de despărțire, refuză formalitățile, flamurile sau un sicriu bogat. Îți dau lacrimile când citești versurile în care elimină orice implicare umană, iar valoarea imperativă a verbelor - nu-mi trebuie; nu voi; nu-mi plângă -  arată clar dorințele poetului în ce privește  lumea meschină în care a trăit. În fond și la urma urmei, la ce i-ar mai fi  folosit toate acele obiecte?
             Mai prețios este rolul naturii[5] pe care a iubit-o, căci doar ea și Universul au voie să-l plângă, să-l aline și să-i ofere pacea mult dorită. El construiește în poezie o adevărată scenografie din care nu lipsesc elementele din natură și din Cosmos[6].  Natura care i-a tăinuit iubirea, căreia poetul i s-a confesat în tristețile sale, îl va învălui și după moarte. Prin această reintegrare în natură poetul își oferă consolare, iar  nouă oamenilor un soi de liniștire a conștiinței, dacă eventual ne simțeam vinovați că nu l-am iubit, căci într-un fel el ne transmite mesajul că va trăi mai departe printre noi sub o altă formă și anume în elementele naturii. Cred că cel mai potrivit să închei acest articol este a reaminti ultimele versuri ale poeziei Luceafărul, care pot fi considerate și un adio adresat lumii: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece[7].
    



BIBLIOGRAFIE


Lucrări generale și speciale

Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu – Comunicări prezentate la Colocviul  organizat de Universitatea din Paris – Sorbona (12-15 martie 1975), volumul 14,  îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași, 1978.
Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970.
George  Munteanu, Prefață si note la volumul  M. Eminescu - Poezii, București, Editura  Tineretului, 1966.
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1975.
George Munteanu, Hyperion 1-  Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, 1973.
George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea Românească, București, 1972.
Mihai Eminescu, Geniu pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998.
Mihai Eminescu, Poezii, Editura Prietenii Cărții, București, 1997.
Mihai Eminescu, ProzeGeniu Pustiu, Editura Agora, București, 2009.
Petru Creția, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, Gerhardt Csejka, Publicistica lui Mihai Eminescu (1870-1877) – Opere IX, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Socialiste România , București, 1980.
Tudor Vianu, Poezia lui  Eminescu, Ed. Minerva, București,1930.
Tudor Vianu, Caiete critice” E.S.P.L.A., București 1957.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu - cultură și creație, Editura Eminescu, București, 1976.

Alte surse

Costache, Iulian, Este cu putință relectura scriitorilor supra-canonici?, http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf, accesat online 21.02.2014, ora 22,15.
http://dexonline.ro/, accesat online 14.02.2014, ora 22.
http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html, accesat online 13.01.2014, ora 13,42.
http://ro.scribd.com/doc/187830532/Mihai-Eminescu, accesat online 25.02,2014, ora 22,49.
http://ro.wikisource.org/wiki/Nu_m%C4%83-n%C8%9Belegi, accesat online 10.02.2014,ora 19,15.
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/242839/, accesat online 02.02.2014, ora 12,30.
http://www.veronicamicle.eu/opere/poezii/sa_stii_ca_oriunde.html#.UvabsNI4wwE, accesat online 12.02.2014, ora 22 și 25.02.2014, ora 22,39.
 Ion Ionescu Bucovu, http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu/ accesat online  05.02.2014, ora 22,37 și în data de 12.02.2014, ora 06,42.
Georgeta Istrate, Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, Sursa: http://romaniaitaramea.blogspot.ro/2014/01/mihai-eminescu-164-ani-de-la-nastere.html, accesat online 05.02.2014, ora 23,55. 
Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui, http://ro.scribd.com/doc/34330788/Titu-Maiorescu-Eminescu-Si-Poeziile-Lui, accesat online 25.02.2014, ora 22,49.
Nicolae Iosub, Pe urmele lui Mihai Eminescu – Eminescu și Junimea, http://www.luceafarul.net/pe-urmele-lui-mihai-eminescu-xiii-eminescu-si-junimea, accesat online 24 februarie 2014, ora 22,04.
Arhimandrit Mihail Daniliuc, La înmormântarea lui Eminescu, http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/la-inmormantarea-lui-eminescu, accesat online 25.02. 2014, ora 23,02.
Studii eminesciene, Caietele colocviului național studențesc Mihai Eminescu, autor Georgiana Marcu Zaharia, Teoria claselor pozitive în publicistica ieșeană a lui Mihai Eminescu, coordonatori Lăcrămioara Petrescu și Ilie Moisuc, Iași, 2011, p. 177. Sursa http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf, accesat online 25.02.2014, ora 21.




[1] Mihai Eminescu - biografie (1850-1889), http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie, accesat online 25.02.2014, ora 22,12.
[2] Poeziile pot fi găsite  și în volumul Poezii, de Mihai Eminescu, Editura Prietenii Cărții,  la paginile 174, 178 și 180. La indicele alfabetic al cărții, în dreptul celor trei poezii, se precizează faptul că sunt variante ale poeziei Mai am un singur dor. Vezi pp. 301-302.
[3] sursa: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/242839/, accesat online 05.02. 2014, ora 23,38.
[4] Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire- sursa  http://dexonline.ro/definitie/elegie, accesat online 14.02., ora 22.
[5] Pentru poet, natura înseamnă sonoritate și lumină.
[6] Luna, luceferi, etc.
[7] Versurile fac parte din poemul Luceafărul de Mihai Eminescu. Sursa: http://www.versuri.ro/versuri/ geigml_mihai+eminescu+luceafarul.html, accesat online în 14.02. 2014, ora 0,42.



Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu