Rezumat: La 15 ianuarie 1850 s-a născut Mihai Eminescu, prilej de sărbătoare națională pentru români. El este autorul care a revoluționat Literatura română și a pus în valoare
frumusețea, profunzimea și emoția din cuvintele limbii române. Cele două
elemente principale care au stat la baza scrierilor sale, natura și iubirea,
sunt esențiale, căci fără ele nu putea
crea și, îndrăznesc să afirm, nici nu putea trăi. În lipsa acestor două ancore,
Eminescu s-ar fi sufocat într-o lume care nu era capabilă să-l înțeleagă,
într-o lume în care s-ar fi simțit complet străin. Când iubirea nu-i era la
îndemână, el știa să creeze mental cadrul necesar pentru trăirea unor clipe de
fericire. Acolo, în mijlocul naturii, își construia propriul refugiu, printr-o
stare de visare cu ochii deschiși, așa încât această lume să nu-i mai pară
goală și cenușie. Opera sa îl împlinește profesional și personal și îi asigură un loc în eternitate.
Cuvinte cheie: Mihai
Eminescu, poezie, natură,romantism, dragoste, jurnalism.
Cum
arăta, ce simțea, cum gândea, pe cine iubea sau detesta cu toată ființa Eminescu
în anumite momente ale vieții sale sunt doar câteva întrebări care au stârnit
și încă mai stârnesc curiozitatea lectorilor săi. Deși suntem tentați să începem
cu descrierea chipului său plăcut privirii, nu o vom face, preferând în schimb să creionăm portretul eroului său literar, Toma Nour,
portret care emană un mister și o energie aparte. Motivul? Toma Nour poate fi
perceput ca un personaj alter ego: „Era frumos – de-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide,
musculoase, expresive, se ridica o frunte senină și rece ca și
cugetarea unui filozof. Iar asupra frunții se zburlea cu o genialitate
sălbatică părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște umeri compacți și bine făcuți. Ochii săi mari căprui
ardeau ca un foc negru sub niște mari
sprâncene stufoase și îmbinate, iar
buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară”[1].
Moștenirea lui Eminescu
„În cadrul culturii române, Eminescu face parte, alături de
un Caragiale sau Creangă, pentru a ne opri, deocamdată, la autorii proveniți
din secolul al XIX - lea, din galeria acelor scriitori de marcă, ce pot fi
regăsiți, simultan, în topurile tuturor canoanelor, atît a canonului oficial,
cît ș i a canonului critic, estetic sau didactic etc”[2].
Mihai Eminescu a
fost, este și va rămâne ceea ce înseamnă adâncimea trăirilor omenești exprimate
în cuvinte, sensibilitatea și frumusețea interioară și exterioară și, în
același timp, tăișul sabiei cuvântului, căci el a avut curajul să spună
lucrurilor pe nume, fără a se teme de consecințe. Oricum ar fi folosit
cuvântul, Eminescu l-a umplut cu viață și i-a dat un farmec pe care nu-l
găsești la alți autori.
Toți folosim cuvintele, dar el le-a dat valoare de comori.
Eminescu a încercat să facă față celor două planuri în care trăia: cel
terestru, în mijlocul unei lumi corupte, percepută ca o penitență, în care din
când în când mai licărea o geană de fericire, probabil menită să țină speranța
vie; și planul superior, artistic, un
domeniu la care nu toți avem acces, care
reprezenta un loc de salvare, în care
adevărul său, nealterat de compromis, poate să ofere o lume ideală, o lume în
care omul are acces la fericire de câte ori dorește.
Cu ajutorul
cuvintelor, Eminescu a creat imagini artistice de o frumusețe tulburătoare. Iar
rețeta pe care a folosit-o îmbină armonios sentimentele umane cu natura. O
natură care pare tristă când omul este
trist, și fericită când omul trăiește această stare de grație: „Vino-n codru la izvorul / care tremură pe prund, /
unde prispa cea de brazde, / crengi plecate o
ascund. /Vom visa un vis ferice, / îngâna-ne-vor c-un cânt, /
singuratece izvoare, /blânda batere de vânt... / Adormind de armonia/ codrului
bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rânduri-rânduri”[3].
În mai toate poeziile de dragoste, fericirea este acceptată
de natură, astfel că ea devine absolută și copleșitoare. Dacă veți citi sau reciti
poeziile lui Eminescu, veți experimenta importanța ideii că omul este parte din
Univers. Că omul nu este izolat în exteriorul Universului, nu este nici
inferior, nici superior elementelor care îl compun, de aceea orice acțiune ar
face are nevoie de aprobarea și implicarea acestuia. Ca să aducă la viață o
asemenea operă, Eminescu s-a folosit de toate instrumentele de care dispunea:
imaginație bogată; fantezie creatoare; viziune filozofică, în care împletește
mitologia cu imaginea cosmică; forță de sinteză a izvoarelor autohtone și
universale, toate acestea trecute prin filtrul propriei ființe. Și din tot
acest cumul de calități a rezultat o
moștenire unică în cultura românească. Cu
alte cuvinte, poezia lui Eminescu atinge
cele mai sensibile coarde ale inimii, ne deschide ochii, ne învață să vedem și
cu inima, ne duce spre noblețea iubirii, spre înălțimi, ne îndepărtează de
relația strict fizică. Citindu-i opera, putem lesne deduce că pentru
Eminescu, iubirea și natura sunt formele fundamentale de manifestare a
personalității sale. Acestea sunt trăiri și fenomene care îi alimentează
speranțele și îi țin entuziasmul viu.
[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998, p. 87.
[2] Iulian Costache, Este cu putință relectura
scriitorilor supra-canonici?,
p. 5, http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf,
accesat online 21.02.2014, ora 22,15.
[3] Mihai Eminescu, Poezii, Editura Prietenii Cărții, București 1997, p. 59. Versurile
fac parte din poezia Dorința, scrisă
la 1 septembrie 1876. Vezi și http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1749428/print.html,
accesat online 02.02. 2014, ora 12,30.
[4] http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Eminescu.jpg,
accesat online 22.01.2014, ora 12,30.
În căutarea unui ideal
Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești, județul
Botoşani, la 15 ianuarie 1850. Este al
şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge și ai Ralucăi Eminovici. Îşi
petrece copilăria în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală
libertate de mişcare, în contact cu oamenii şi natura. În 1866, Eminescu pornește către Blaj,
la studii. Ajuns la seminar, Eminescu se bucură de o oarecare popularitate, căci i se
publicaseră câteva poezii. Acest lucru, în ciuda sărăciei atât de evidentă, îi conferă o noblețe
specială[1].
Prin însăși prezența sa, Eminescu atrage
atenția (figura 2). Nu are aceleași preocupări ca ale colegilor săi,
puține sunt persoanele cu care are de discutat subiecte cu adevărat importante.
Pentru el, niciodată bogăția sau puterea nu au constituit un scop în viață. Era
în stare de mari sacrificii pentru semenii săi, iar în ceea ce-l privește, nu punea
mare preț pe felul cum arată, însă își cheltuia și ultima lețcaie pe o carte
care știa că o să-l ajute.
La Blaj, colegii sunt curioși și
iscoditori. Dar tânărul poet nu se amestecă întotdeauna cu ideile lor banale și, de cele mai multe ori, se retrage în singurătate, citind. Iubește
natura, dar și oamenii inteligenți care se apropie cât de cât de exigențele lui.
Poartă cu sine un carnet în care-și ia notițe permanent. Ascultă poveștile pe
care le spun cei mai în vârstă, prețuiește prietenia celor cu care are ce
discuta. Își face un amic, Filimon Ilia,
un personaj cu care simte că este pe
aceeași lungime de undă. Când colegii de cameră se pierd în discuții aprinse,
el știe să se retragă elegant, evitând astfel conversațiile în contradictoriu[3]. Apreciază poeții români, în
special pe Vasile Alecsandri. Vocația sa
de scriitor îi este pusă în evidență de preocupările
spirituale, notițele pe care și le ia permanent - preocupări străine pentru colegii săi,
interesați mai mult de viciile la modă și de lucrurile fără aripi. În ciuda
sărăciei, nu se abate de la drumul său, chiar dacă uneori primește și pomană de
la ceilalți, iar hainele, la un moment dat, nici nu mai sunt capabile să-i
acopere trupul.
În
adolescență și tinerețe, multe persoane au vise mărețe, de exemplu, să facă
ceva pentru semenii lor, să-și arate iubirea de patrie printr-un sacrificiu
anume, să iubească într-un mod curat, să
compună versuri sau cântece ființei iubite, etc. Ei bine, viața ne-a dovedit
că, într-un procent de 98 la sută, foarte curând aceste vise cad în uitare sau
mor de-a binelea, în momentul în care individul descoperă luxul, puterea,
iubirea strict fizică, etc. Lucrurile materiale îi fac pe oameni să fie lacomi,
dorința de putere face să dispară motivația de a-i ajuta pe ceilalți, dându-le
în schimb orgoliul de a-i privi de sus și a aștepta eventual plecăciuni. Din
fericire pentru noi, cu Eminescu nu s-a întâmplat așa. Nu că nu ar fi meritat o
viață decentă, dar pentru el lucrurile acestea nu erau atât de importante.
Aș
putea spune că entuziasmul lui naște o anumită inconștiență, benefică de
altfel, care îl propulsează spre un ideal. Se spune că idealurile sunt prea
înalte pentru oameni și de aceea cei mai
mulți abandonează urcușul. Dar ce scânteie ascunsă alimentează motorul acestui
tânăr?” Eminescu trăia într-o lume care nu avea aceleași țeluri cu el, de aceea
poate că această lume nici nu l-a acceptat. Era o incompatibilitate absolută între
lumea omului de geniu și omul lumii. Cu toate acestea, Eminescu a creat o operă
valoroasă pe care a dăruit-o oamenilor. În opera eminesciană stau ascunse, ca
un dar etern, clipele vieții sale cu trăiri cu tot. Cu alte cuvinte, ne-a
dăruit partea imaterială a ființei sale.
Nu s-a întrebat dacă merită, el a dat fără să aștepte răsplată sau
recunoaștere. Dacă Eminescu astăzi nu mai este fizic printre noi, el este mai
viu ca niciodată prin opera sa.
[1]George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura
Eminescu, București, 1975, p.88.
[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Eminescu64.jpg,
accesat online 16.02.2014.
[3] George
Călinescu, op. cit., pp. 85-96.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu