marți, 12 august 2014

Mihai Eminescu și lumea sa, partea I



Rezumat:  La 15 ianuarie 2014 s-au împlinit 164 ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, prilej de sărbătoare națională pentru români, căci el este autorul care a revoluționat literatura română și a pus în valoare frumusețea, profunzimea și emoția din cuvintele limbii române. Cele două elemente principale care au stat la baza scrierilor sale, natura și iubirea, sunt esențiale, căci  fără ele nu putea crea și, îndrăznesc să afirm, nici nu putea trăi. În lipsa acestor două ancore, Eminescu s-ar fi sufocat într-o lume care nu era capabilă să-l înțeleagă, într-o lume în care s-ar fi simțit complet străin. Când iubirea nu-i era la îndemână, el știa să creeze mental cadrul necesar pentru trăirea unor clipe de fericire. Acolo, în mijlocul naturii, își construia propriul refugiu, printr-o stare de visare cu ochii deschiși, așa încât această lume să nu-i mai pară goală și cenușie. Opera sa îl împlinește profesional și personal și  îi asigură un loc  în eternitate.

 

Cuvinte cheie: Mihai Eminescu, poezie, natură,romantism, dragoste, jurnalism.



            Cum arăta, ce simțea, cum gândea, pe cine iubea sau detesta cu toată ființa Eminescu în anumite momente ale vieții sale sunt doar câteva întrebări care au stârnit și încă mai stârnesc curiozitatea lectorilor săi. Deși suntem tentați să începem cu descrierea chipului său plăcut privirii, nu o vom face, preferând  în schimb să creionăm  portretul eroului său literar, Toma Nour, portret care emană un mister și o energie aparte. Motivul? Toma Nour poate fi perceput ca un personaj alter ego: „Era frumos – de-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină  și rece ca și  cugetarea unui filozof. Iar asupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște umeri compacți  și bine făcuți. Ochii săi mari căprui ardeau  ca un foc negru sub niște mari sprâncene  stufoase și îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară”[1].

           

Moștenirea lui Eminescu



„În cadrul culturii române, Eminescu face parte, alături de un Caragiale sau Creangă, pentru a ne opri, deocamdată, la autorii proveniți din secolul al XIX - lea, din galeria acelor scriitori de marcă, ce pot fi regăsiți, simultan, în topurile tuturor canoanelor, atît a canonului oficial, cît ș i a canonului critic, estetic sau didactic etc”[2].

 Mihai Eminescu a fost, este și va rămâne ceea ce înseamnă adâncimea trăirilor omenești exprimate în cuvinte, sensibilitatea și frumusețea interioară și exterioară și, în același timp, tăișul sabiei cuvântului, căci el a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, fără a se teme de consecințe. Oricum ar fi folosit cuvântul, Eminescu l-a umplut cu viață și i-a dat un farmec pe care nu-l găsești la alți autori.

Toți folosim cuvintele, dar el le-a dat valoare de comori. Eminescu a încercat să facă față celor două planuri în care trăia: cel terestru, în mijlocul unei lumi corupte, percepută ca o penitență, în care din când în când mai licărea o geană de fericire, probabil menită să țină speranța vie;  și planul superior, artistic, un domeniu la care nu toți avem acces,  care reprezenta un  loc de salvare, în care adevărul său, nealterat de compromis, poate să ofere o lume ideală, o lume în care omul are acces la fericire de câte ori dorește.

 Cu ajutorul cuvintelor, Eminescu a creat imagini artistice de o frumusețe tulburătoare. Iar rețeta pe care a folosit-o îmbină armonios sentimentele umane cu natura. O natură care  pare tristă când omul este trist, și fericită când omul trăiește această stare de grație: „Vino-n codru la izvorul  / care tremură pe prund, / unde prispa cea de brazde, / crengi plecate o  ascund. /Vom visa un vis ferice, / îngâna-ne-vor c-un cânt, / singuratece izvoare, /blânda batere de vânt... / Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rânduri-rânduri[3].

În mai toate poeziile de dragoste, fericirea este acceptată de natură, astfel că ea devine absolută și copleșitoare. Dacă veți citi sau reciti poeziile lui Eminescu, veți experimenta importanța ideii că omul este parte din Univers. Că omul nu este izolat în exteriorul Universului, nu este nici inferior, nici superior elementelor care îl compun, de aceea orice acțiune ar face are nevoie de aprobarea și implicarea acestuia. Ca să aducă la viață o asemenea operă, Eminescu s-a folosit de toate instrumentele de care dispunea: imaginație bogată; fantezie creatoare; viziune filozofică, în care împletește mitologia cu imaginea cosmică; forță de sinteză a izvoarelor autohtone și universale, toate acestea trecute prin filtrul propriei ființe. Și din tot acest cumul de calități  a rezultat o moștenire unică în cultura românească. Cu alte cuvinte,  poezia lui Eminescu atinge cele mai sensibile coarde ale inimii, ne deschide ochii, ne învață să vedem și cu inima, ne duce spre noblețea iubirii, spre înălțimi, ne îndepărtează de relația strict fizică. Citindu-i opera, putem lesne deduce că   pentru Eminescu, iubirea și natura sunt formele fundamentale de manifestare a personalității sale. Acestea sunt trăiri și fenomene care îi alimentează speranțele și îi țin  entuziasmul viu.








[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998, p. 87.

[2] Iulian Costache, Este cu putință relectura scriitorilor supra-canonici?, p. 5, http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf, accesat online 21.02.2014, ora 22,15.
[3] Mihai Eminescu, Poezii, Editura Prietenii Cărții, București 1997, p. 59. Versurile fac parte din poezia Dorința, scrisă la 1 septembrie 1876. Vezi și http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1749428/print.html, accesat online 02.02. 2014, ora 12,30.
[4] http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Eminescu.jpg, accesat online 22.01.2014, ora 12,30.



În căutarea unui ideal

            Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești, județul  Botoşani, la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge și ai Ralucăi Eminovici. Îşi petrece copilăria în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare, în contact cu oamenii şi  natura. În 1866, Eminescu pornește către Blaj, la studii. Ajuns la seminar, Eminescu se bucură  de o oarecare popularitate, căci i se publicaseră câteva poezii. Acest lucru, în ciuda sărăciei  atât de evidentă, îi conferă o noblețe specială[1].
             Prin însăși prezența sa, Eminescu atrage atenția (figura 2). Nu are aceleași preocupări ca ale colegilor săi, puține sunt persoanele cu care are de discutat subiecte cu adevărat importante. Pentru el, niciodată bogăția sau puterea nu au constituit un scop în viață. Era în stare de mari sacrificii pentru semenii săi, iar în ceea ce-l privește, nu punea mare preț pe felul cum arată, însă își cheltuia și ultima lețcaie pe o carte care știa că o să-l ajute.
La Blaj, colegii sunt curioși și iscoditori. Dar tânărul poet nu se amestecă întotdeauna cu ideile lor  banale și, de cele mai multe ori,  se retrage în singurătate, citind. Iubește natura, dar și oamenii inteligenți care se apropie cât de cât de exigențele lui. Poartă cu sine un carnet în care-și ia notițe permanent. Ascultă poveștile pe care le spun cei mai în vârstă, prețuiește prietenia celor cu care are ce discuta. Își face un amic,  Filimon Ilia, un personaj cu care simte că este  pe aceeași lungime de undă. Când colegii de cameră se pierd în discuții aprinse, el știe să se retragă elegant, evitând astfel conversațiile în contradictoriu[3]. Apreciază poeții români, în special pe  Vasile Alecsandri. Vocația sa de scriitor îi este pusă în evidență de  preocupările spirituale, notițele pe care și le ia permanent -  preocupări străine pentru colegii săi, interesați mai mult de viciile la modă și de lucrurile fără aripi. În ciuda sărăciei, nu se abate de la drumul său, chiar dacă uneori primește și pomană de la ceilalți, iar hainele, la un moment dat, nici nu mai sunt capabile să-i acopere trupul.
            În adolescență și tinerețe, multe persoane au vise mărețe, de exemplu, să facă ceva pentru semenii lor, să-și arate iubirea de patrie printr-un sacrificiu anume, să iubească într-un mod curat,  să compună versuri sau cântece ființei iubite, etc. Ei bine, viața ne-a dovedit că, într-un procent de 98 la sută, foarte curând aceste vise cad în uitare sau mor de-a binelea, în momentul în care individul descoperă luxul, puterea, iubirea strict fizică, etc. Lucrurile materiale îi fac pe oameni să fie lacomi, dorința de putere face să dispară motivația de a-i ajuta pe ceilalți, dându-le în schimb orgoliul de a-i privi de sus și a aștepta eventual plecăciuni. Din fericire pentru noi, cu Eminescu nu s-a întâmplat așa. Nu că nu ar fi meritat o viață decentă, dar pentru el lucrurile acestea nu erau atât de importante.
            Aș putea spune că entuziasmul lui naște o anumită inconștiență, benefică de altfel, care îl propulsează spre un ideal. Se spune că idealurile sunt prea înalte  pentru oameni și de aceea cei mai mulți abandonează urcușul. Dar ce scânteie ascunsă alimentează motorul acestui tânăr?” Eminescu trăia într-o lume care nu avea aceleași țeluri cu el, de aceea poate că această lume nici nu l-a acceptat. Era o incompatibilitate absolută între lumea omului de geniu și omul lumii. Cu toate acestea, Eminescu a creat o operă valoroasă pe care a dăruit-o oamenilor. În opera eminesciană stau ascunse, ca un dar etern, clipele vieții sale cu trăiri cu tot. Cu alte cuvinte, ne-a dăruit partea imaterială a ființei sale.  Nu s-a întrebat dacă merită, el a dat fără să aștepte răsplată sau recunoaștere. Dacă Eminescu astăzi nu mai este fizic printre noi, el este mai viu ca niciodată prin opera sa.




[1]George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1975, p.88.
[3]  George Călinescu, op. cit., pp. 85-96.


 Georgeta Istrate



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu