Primele iubiri: teatrul și femeile
Între
1866 și 1869 inima tânărului poet
tresaltă după lucruri noi și un
dor de ducă îl împinge în brațele artei
și ale iubirii. Spre disperarea familiei, își urmează visul și astfel ajunge într-o echipă de teatru. În
anul 1867 va fi sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, după
care va fi secretar în rândul artiștilor lui Mihai Pascali, făcând un șir de turnee în mai toate orașele țării[1]. Este o perioadă prolifică din punct de vedere literar[2].
La capitolul experiență, împletește foarte bine știința din cărți cu spiritul său poetic și vizionar, aplicându-le în practică.
Rolul său în
echipa lui Pascali este acela de sufleur, copist, dar și de actor de ocazie. Nu de puține ori inima-i sensibilă
tresare la farmecele femeilor, căci la ce bun să ai suflet de poet dacă nu ai
cui să dedici versurile pe care le compui? Astfel, se îndrăgostește de o
actriță din grup, pe nume Eufrosina
Popescu, pe care o idealizează. Îi
compune versuri ce o pun într-o lumină
perfectă, dar când se lovește de realitatea complet diferită de viziunile lui, este dezamăgit și rănit. Altă dată se îndrăgostește
de o tânără spectatoare, pe care o iubește în taină. La vârsta aceasta, izvorul
inspirației și-l soarbe din sentimentele
de iubire[3].
Problema cu Eminescu era că iubirea
pentru o femeie nu dura decât până îi cunoștea caracterul. De cele mai multe
ori acesta strica toată imaginea perfectă în care îndrăgostitul o încadra. Atunci aura aceea specială, în care idealimsul său o
învăluise, dipărea ca prin farmec. Trăind într-o lume imperfectă, cu oameni
imperfecți, virusați adesea de interese meschine, Eminescu se prea poate să se
fi simțit îngrozitor de străin. Iubirile care s-au ridicat la nivelul
așteptărilor sale au fost acelea în care își imagina femeia potrivită
sufletului său, chit că aceasta dispărea odată cu revenirea la realitate.
Singura „femeie” care îl înțelege pe deplin este natura, care nu-l trădează
niciodată. De la început până la sfârșit, Eminescu rămâne vrăjit de natură, pe
care o percepe ca pe o prezență mângâietoare și ocrotitoare în clipele grele
ale vieții sale.
Pe
tărâmul poeziei, Eminescu publică, prin intermediul lui Iosif Vulcan[5]
poezii în revista „Familia”. Într-un moment al acestei perioade îl cunoaște pe I.L. Caragiale[6], căruia îi împărtășește din proiectele și
ideile sale de creație[7].
Întâlnirea dintre cei doi
titani ai literaturii noastre este una din cele mai frumoase. Caragiale, mai
mic cu doi ani decât Eminescu, îl admiră pe acesta pentru faptul că, între
munci istovitoare, își înzestrează sufletul cu diverse cunoștințe. În plus, tânărul
i se pare frumos ca o sculptură antică. Pe de altă parte, la momentul acela
Eminescu îl vede pe Caragiale care avea 16 ani,
ca pe un „dandy îmbrăcat bine, cu
multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru”[8].
În orice caz, pe cei doi îi leagă cel puțin o pasiune: literatura[9].
Printre piesele de teatru care se joacă, se
numără și „Idiotul” lui Dostoievski, „Răzvan și Vidra” de Bogdan Petriceicu
Haseu, „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” a lui Dimitrie
Bolintineanu. Între sezoanele de activitate teatrală, ca să-și câștige existența, lucrează ca hamal
în port sau grăjdar la hotel. Nu se dă în lături să doarmă în paie și nu este pretențios la mâncare. Se mulțumește cu puțin și nici nu visează la un trai burghez. Este
fericit într-o lume de vise, care-l
ajută și-i dau putere să treacă peste
amărăciunile și deșertăciunile vieții. La cererea lui Pascali, Eminescu
face și traduceri din limba germană[10].
Marilor caractere, care aspiră spre
lucruri mărețe ce înalță sufletul nu le este rușine să facă și munci sub
potențialul lor intelectual, deoarece ei știu că muntele, cu cât este mai
abrupt, cu atât trăirile sunt mai intense. Frumusețea urcușului nu este aceea
în care ai ajuns în vârf, ci urcușul însuși, cu rănile și suferințele sale. Numai
așa vor fi credibili când vor povesti altora despre experiențele prin care au
trecut. Tot astfel, emoția din poezia lui Eminescu, fie ea patriotică sau de
dragoste, este autentică, convingătoare, căci are la bază experiența proprie. De
altfel, chinul sufletesc prin care trece de-a lungul vieții, îl va ajuta să
încarce cuvintele cu emoția și esența
frământărilor sale.
În lecturile și scrierile sale,
Eminescu „ este uimit de frumusețea și adâncimea limbii române și suferă atunci când cuvintele
ei sunt reduse la o stare mizeră. În sufletul lui impresionabil la acea vârstă
se naște un patriotism fierbinte și pare
că se identifică cu durerile țării. Din
lipsă de actori este solicitat să joace
din când în când roluri mici, în
diverse piese de teatru. Se angajează la Teatrul Național, unde lucrează cu pasiune. Până într-o zi când
tatăl său, Gheorghe Eminovici, îl smulge
din acest mediu și îi deschide ușa spre
un alt stil de viață[11].
Intervenția tatălui său este una benefică,
deoarece lui Mihai Eminescu i se deschid ferestre spre o altă lume, spre alte
culturi, care vor avea un rol esențial pentru opera de mai târziu[12].
Viața de
student la Viena
Unul din scrupulele lui Eminescu - devenit aproape idee fixă – pare să fi fost
întotdeauna acela de a nu-i împovăra pe
ai săi cu întreținerea lui, scrupul
naiv, care-l făcea să sufere mizeria
rătăcirilor în chip inutil, căci bătrânul a avut totuși mijloace de a-și susține familia și nu s-a ruinat nicicând din această pricină. Dar Gheorghe Eminovici
nu agreează ideea ca Mihai să fie toată viața un actor hoinar, așa că intervine.
Ca urmare, între anii 1869-1874, Eminescu studiază la Viena și Berlin[13].
Gheorghe Eminovici
și-a trimis fiul la studii făcându-și
datoria de părinte, dar și ca o recompensă pentru caracterul nobil de care
tânărul Mihai făcea dovada. Aflase de la
o rudă că fiul său nu voia să-l
împovăreze cu cheltuieli, să nu-i șubrezească averea, iar acest lucru a activat
în el o reacție inversă. Astfel că, prin decizia tatălui, viața poetului se transformă radical din toate
punctele de vedere. Schimbă țara și implicit mediul, intrând într-o altă etapă
de evoluție. Mai întâi merge la Viena unde, timp de trei ani, își dezvoltă capacitățile native și își lărgește orizonturile în toate
zonele de interes. Întâlnește foarte
mulți români trimiși la studii de
părinții lor, tineri nu neapărat cu vocație
dar cu aspirații pentru o viață materială mai bună sau măcar o diplomă pentru etichetă[14]. Spre
deosebire de aceștia, Eminescu nu se pregătește pentru interese strict
personale, ci mai târziu, se dovedește a fi un mare patriot, un mare scriitor și
mai ales un gazetar care are ceva de spus în țara aceasta. Prin atitudinea sa,
prin opera pe care o va crea, Eminescu proiectează rădăcinile timpului istoric[15],
care coincide cu timpul neamului, departe
în planul eternității[16].
La Viena, unde studiază filozofia și dreptul, Eminescu se apropie mai mult de moldoveni sau de alți
români care, cel puțin prin sufletul lor,
au afinități cu el. Se înscrie la diverse cursuri cu caracter filozofic,
istoric, științific. Dovedește o curiozitate
exacerbată față de cauzele lucrurilor, iar enigma vieții și a morții îl
fascinează și îl atrage în aceeași măsură. Aceste pasiuni îl entuziasmează, dar
în același timp îl și consumă. Și pentru
că această muncă istovitoare îi alimentează
curiozitățile, o face cu o pasiune de nedescris[17].
Studiindu-i
viața, putem deduce că, încă din tinerețe, Eminescu se dovedește a fi un căutăror al adevărului, și cum acesta este, în
general, greu de stabilit în exterior, încearcă să-l descifreze în străfundurile ființei umane unde adevărul
contrafăcut nu-și are locul.
În perioada studiilor la Viena, îl întâlnește pe Ioan
Slavici, reîntâlnește câteva cunoștințe de la Blaj, foști colegi, dar și pe
Iacob Negruzzi, cel care îl recunoaște
ca pe un poet de talent și îl sprijină
în acest sens. Citește cu efervescență
Schopenchauer, Spinoza, Leibnitz, Kant, dar și publicațiile sanscrite de origine indiană Ramayana și
Mahabharata[18]. Toate aceste lucrări devin mai apoi izvoare ale
operei sale, în care mitologia,
filozofia, istoria, folclorul, poezia europeană se împletesc într-un mod
armonios în propriile lucrări trecute prin filtrul vieții sale, a rațiunii dar
și a sentimentelor. Temele și motivele
poetului sunt în special natura și
iubirea, cosmosul, timpul, viața și moartea.
Când aglomerația îl
obosește, se retrage din mulțime, studiind misterele Egiptului și principiile
biblice. Deși starea materială nu este tocmai roz, nu-și refuză spectacolele de teatru, muzeele,
galeriile de artă, operă și tot ce înseamnă cultură a momentului. Își strânge,
ca un adevărat adunător de comori, idei
și concepte pe care intenționează, mai
târziu, să le transpună în opere. Îi
plac oamenii care au cu adevărat ceva de spus, pentru că este însetat de a
cunoaște și de a trăi.
Uneori, am senzația că poetul ne spune:
oamenilor! Vedeți-vă de ale voastre, că eu voi veghea la tot ce se întâmplă și
voi genera literatură, un izvor din care să vă adăpați, iar acolo vă voi arăta
viața și caracterele ca într-o oglindă. Când veți citi, vă veți vedea greșelile
și vă veți îndrepta. Eu mă voi cufunda în cea mai mare mizerie și voi crea din
bube și mucegaiuri[19],
diamante care să vă lumineze viața și să vă facă mai bogați. Aș putea spune chiar că Eminescu a fost sacrificiul românesc pe
altarul culturii acestei lumi.
I
se publică în „Convorbiri literare”, la
15 aprilie 1870, poezia „Venere și Madonă”, poemul atrăgând atenția în mod
deosebit lui Titu Maiorescu. Dar Eminescu nu
este atras numai de cultură. Îi plac în special economia și științele sociale[20].
În opera sa, indiferent că vorbim de
poezie, proză sau gazetărie, Eminescu este interesat de lucrurile care înalță
sufletul, care ar trebui să îl ambiționeze pe om să-și depășească limitele, are
un soi de a împleti ideile simple cu cele filozofice, le trece prin filtrul
propriei experiențe apoi dă lumii o perlă de mare preț. Cuvintele pe care le
folosește sunt simple, ai putea crede că mai simplu de atât nu se poate, dar
ele alcătuiesc o imagine, o trăire sau un tablou măreț.
[1]
Ibidem, pp. 97-122.
[2] Ibidem, pp. 97-122.
[3] Ibidem.
[4]http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu,
accesat online 24.02. 2014, ora 21,20.
[5] La 25 februarie 1866, Eminescu
debutează în revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”.
Iosif Vulcan este cel care îi schimbă
numele din Eminovici în Eminescu, nume acceptat de poet și de familie.
[6]
Întâlnirea dintre cei doi se produce în anul 1868, în timp ce Eminescu
lucra la Teatrul Național ca sufleor și
copist. Relația dintre Caragiale și
Eminescu a trecut prin mai multe etape: admirație reciprocă, ură reciprocă,
ceartă și gelozie pentru Veronica Micle: ” Veronica nu era disponibilă să
facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale. Junimiştii, în frunte cu Titu
Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia
iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai
departe şi insinuează o intrigă specifică lui Caragiale cum că dramaturgul
,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el
înşuşi[6]”.
Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu/ - articol
semnat de Ion Ionescu Bucovu, accesat online 05.02.2014, ora 22,37. La moartea
poetului, Caragiale scrie un text în care se întrevede o anumită căință pentru
toate neînțelegerile pe care le-a provocat.
[7] Ion Ionescu Bucovu, Caragiale și Eminescu, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu, accesat online 05.02.2014, ora 22,37.
[8] Ion Ionescu Bucovu, Caragiale și Eminescu, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu, accesat online 12.02.2014, ora 06,42.
[9] Ion Ionescu Bucovu, Caragiale și Eminescu, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu, accesat online 12.02.2014, ora 06,45.
[10] George Călinescu, op. cit, p.117.
[11] George Călinescu, op. cit. p.124.
[12] Ibidem, p.123.
[13] George Călinescu, op.cit, pp. 124-166. (Între anii
1869 și 1872, Eminescu studiază la
Viena, iar la Berlin studiază între anii 1872-1874).
[14] Ibidem.
[15] Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu - Cultură și creație,
Editura Eminescu, București 1976, p. 17.
[16] Ibidem.
[17] George Călinescu, op.cit, pp. 124-166.
[18] Ibidem.
[19] Vorba lui Tudor Arghezi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi”. – versurile fac parte din poezia Testament,
sursa: http://www.versuri.ro/versuri/meffd_tudor+arghezi+testament.html,
accesat online 07. 02. 2014, ora 23, 55.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu