marți, 12 august 2014

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a II-a



Primele iubiri: teatrul și femeile

             Între 1866 și 1869 inima tânărului poet  tresaltă după lucruri noi  și un dor de ducă îl împinge  în brațele artei și ale iubirii.  Spre disperarea  familiei, își urmează visul  și astfel ajunge într-o echipă de teatru. În anul 1867 va fi sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, după care va fi secretar în rândul artiștilor lui Mihai Pascali, făcând  un șir de turnee  în mai toate orașele țării[1]. Este o perioadă prolifică din punct de vedere  literar[2].
La capitolul experiență, împletește foarte bine  știința din cărți cu spiritul său  poetic și vizionar, aplicându-le în practică. Rolul său în echipa lui Pascali  este acela de sufleur,  copist, dar și de actor de ocazie. Nu de puține ori inima-i sensibilă tresare la farmecele femeilor, căci la ce bun să ai suflet de poet dacă nu ai cui să dedici versurile pe care le compui? Astfel, se îndrăgostește de o actriță  din grup, pe nume Eufrosina Popescu,  pe care o idealizează. Îi compune versuri  ce o pun într-o lumină perfectă, dar când se lovește de realitatea complet diferită  de viziunile lui,  este dezamăgit și rănit. Altă dată se îndrăgostește de o tânără spectatoare, pe care o iubește în taină. La vârsta aceasta, izvorul inspirației  și-l soarbe din sentimentele de iubire[3].
            Problema cu Eminescu era că iubirea pentru o femeie nu dura decât până îi cunoștea caracterul. De cele mai multe ori acesta strica toată imaginea perfectă în care îndrăgostitul o încadra. Atunci  aura aceea specială, în care idealimsul său o învăluise, dipărea ca prin farmec. Trăind într-o lume imperfectă, cu oameni imperfecți, virusați adesea de interese meschine, Eminescu se prea poate să se fi simțit îngrozitor de străin. Iubirile care s-au ridicat la nivelul așteptărilor sale au fost acelea în care își imagina femeia potrivită sufletului său, chit că aceasta dispărea odată cu revenirea la realitate. Singura „femeie” care îl înțelege pe deplin este natura, care nu-l trădează niciodată. De la început până la sfârșit, Eminescu rămâne vrăjit de natură, pe care o percepe ca pe o prezență mângâietoare și ocrotitoare în clipele grele ale vieții sale.
            Pe tărâmul poeziei, Eminescu publică, prin intermediul lui Iosif Vulcan[5] poezii în revista „Familia”. Într-un moment al acestei perioade  îl cunoaște pe I.L. Caragiale[6],  căruia îi împărtășește din proiectele și ideile sale de creație[7].
            Întâlnirea dintre cei doi titani ai literaturii noastre este una din cele mai frumoase. Caragiale, mai mic cu doi ani decât Eminescu, îl admiră pe acesta pentru faptul că, între munci istovitoare, își înzestrează sufletul cu diverse cunoștințe. În plus, tânărul i se pare frumos ca o sculptură antică. Pe de altă parte, la momentul acela Eminescu îl vede pe Caragiale care avea 16 ani,  ca pe un  „dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru”[8]. În orice caz, pe cei doi îi leagă cel puțin o pasiune: literatura[9].
             Printre piesele de teatru care se joacă, se numără și „Idiotul” lui Dostoievski, „Răzvan și Vidra” de Bogdan Petriceicu Haseu, „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” a lui Dimitrie Bolintineanu. Între sezoanele de activitate teatrală,  ca să-și câștige existența, lucrează  ca hamal  în port sau grăjdar la hotel. Nu se dă în lături să doarmă în paie  și nu este pretențios la mâncare.  Se mulțumește cu puțin  și nici nu visează la un trai burghez. Este fericit într-o lume de vise,  care-l ajută și-i dau putere să treacă  peste amărăciunile și deșertăciunile vieții.  La cererea lui Pascali, Eminescu face și traduceri din limba germană[10].
            Marilor caractere, care aspiră spre lucruri mărețe ce înalță sufletul nu le este rușine să facă și munci sub potențialul lor intelectual, deoarece ei știu că muntele, cu cât este mai abrupt, cu atât trăirile sunt mai intense. Frumusețea urcușului nu este aceea în care ai ajuns în vârf, ci urcușul însuși, cu rănile și suferințele sale. Numai așa vor fi credibili când vor povesti altora despre experiențele prin care au trecut. Tot astfel, emoția din poezia lui Eminescu, fie ea patriotică sau de dragoste, este autentică, convingătoare, căci are la bază experiența proprie. De altfel, chinul sufletesc prin care trece de-a lungul vieții, îl va ajuta să încarce cuvintele cu  emoția și esența frământărilor sale.
În lecturile și scrierile sale, Eminescu „ este uimit de frumusețea și adâncimea   limbii române și suferă atunci când cuvintele ei sunt reduse la o stare mizeră. În sufletul lui impresionabil la acea vârstă se naște  un patriotism fierbinte și pare că  se identifică cu durerile țării. Din lipsă de actori este solicitat să joace  din când în când  roluri mici, în diverse piese de teatru. Se angajează la Teatrul Național, unde  lucrează cu pasiune. Până într-o zi când tatăl său,  Gheorghe Eminovici, îl smulge din acest mediu  și îi deschide ușa spre un alt stil de viață[11].
             Intervenția tatălui său este una benefică, deoarece lui Mihai Eminescu i se deschid ferestre spre o altă lume, spre alte culturi, care vor avea un rol esențial pentru opera de mai târziu[12].
Viața de student la Viena

Unul din scrupulele lui Eminescu  - devenit aproape idee fixă – pare să fi fost întotdeauna acela  de a nu-i împovăra pe ai săi  cu întreținerea lui, scrupul naiv, care-l făcea să sufere mizeria  rătăcirilor în chip inutil, căci bătrânul a avut totuși mijloace  de a-și susține familia  și nu s-a ruinat nicicând  din această pricină. Dar Gheorghe Eminovici nu agreează ideea ca Mihai să fie toată viața un actor hoinar, așa că intervine. Ca urmare, între anii 1869-1874, Eminescu studiază la Viena și Berlin[13].
 Gheorghe Eminovici și-a trimis fiul  la studii făcându-și datoria de părinte, dar și ca o recompensă pentru caracterul nobil de care tânărul Mihai  făcea dovada. Aflase de la o rudă că fiul său  nu voia să-l împovăreze cu cheltuieli, să nu-i șubrezească averea, iar acest lucru a activat în el o reacție inversă. Astfel că, prin decizia tatălui,  viața poetului se transformă radical din toate punctele de vedere. Schimbă țara și implicit mediul, intrând într-o altă etapă de evoluție. Mai întâi merge la Viena unde, timp de trei ani,  își dezvoltă capacitățile native  și își lărgește orizonturile în toate zonele  de interes. Întâlnește foarte mulți români  trimiși la studii de părinții lor, tineri nu neapărat cu vocație  dar cu aspirații pentru o viață materială  mai bună sau măcar o diplomă pentru etichetă[14].  Spre deosebire de aceștia, Eminescu nu se pregătește pentru interese strict personale, ci mai târziu, se dovedește a fi un mare patriot, un mare scriitor și mai ales un gazetar care are ceva de spus în țara aceasta. Prin atitudinea sa, prin opera pe care o va crea, Eminescu proiectează  rădăcinile timpului istoric[15], care coincide cu timpul neamului, departe  în planul eternității[16].
La Viena, unde studiază filozofia și dreptul,  Eminescu  se apropie mai mult de moldoveni sau de alți români care, cel puțin prin sufletul lor,  au afinități cu el. Se înscrie la diverse cursuri cu caracter filozofic, istoric, științific. Dovedește o curiozitate  exacerbată față de cauzele lucrurilor, iar enigma vieții și a morții îl fascinează și îl atrage în aceeași măsură. Aceste pasiuni îl entuziasmează, dar în același timp îl și consumă.  Și pentru că această muncă istovitoare  îi alimentează curiozitățile, o face cu o pasiune de nedescris[17].
            Studiindu-i viața, putem deduce că, încă din tinerețe, Eminescu se dovedește a fi un  căutăror al adevărului, și cum acesta este, în general, greu de stabilit în exterior, încearcă să-l descifreze  în străfundurile ființei umane unde adevărul contrafăcut nu-și are locul.
În perioada studiilor la Viena, îl întâlnește pe Ioan Slavici, reîntâlnește câteva cunoștințe de la Blaj, foști colegi, dar și pe Iacob Negruzzi,  cel care îl recunoaște ca pe un poet  de talent și îl sprijină în acest sens. Citește cu efervescență  Schopenchauer, Spinoza, Leibnitz, Kant, dar și publicațiile  sanscrite de origine indiană Ramayana și Mahabharata[18]. Toate aceste lucrări devin mai apoi izvoare ale operei sale, în care  mitologia, filozofia, istoria, folclorul, poezia europeană se împletesc într-un mod armonios în propriile lucrări trecute prin filtrul vieții sale, a rațiunii dar și a sentimentelor.  Temele și motivele poetului sunt în special  natura și iubirea, cosmosul, timpul, viața și moartea.
Când aglomerația  îl obosește, se retrage din mulțime, studiind misterele Egiptului și principiile biblice. Deși starea materială nu este tocmai roz,  nu-și refuză spectacolele de teatru, muzeele, galeriile de artă, operă și tot ce înseamnă cultură a momentului. Își strânge, ca un adevărat adunător de comori,  idei și concepte pe care  intenționează, mai târziu, să le transpună  în opere. Îi plac oamenii care au cu adevărat ceva de spus, pentru că este însetat de a cunoaște și de a trăi.
            Uneori, am senzația că poetul ne spune: oamenilor! Vedeți-vă de ale voastre, că eu voi veghea la tot ce se întâmplă și voi genera literatură, un izvor din care să vă adăpați, iar acolo vă voi arăta viața și caracterele ca într-o oglindă. Când veți citi, vă veți vedea greșelile și vă veți îndrepta. Eu mă voi cufunda în cea mai mare mizerie și voi crea din bube și mucegaiuri[19], diamante care să vă lumineze viața și să vă facă mai bogați. Aș putea spune chiar  că Eminescu a fost sacrificiul românesc pe altarul culturii acestei lumi.
            I se  publică în „Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870, poezia „Venere și Madonă”, poemul atrăgând atenția în mod deosebit lui Titu Maiorescu. Dar  Eminescu nu este atras numai de cultură. Îi plac în special economia și științele sociale[20].
            În opera sa, indiferent că vorbim de poezie, proză sau gazetărie, Eminescu este interesat de lucrurile care înalță sufletul, care ar trebui să îl ambiționeze pe om să-și depășească limitele, are un soi de a împleti ideile simple cu cele filozofice, le trece prin filtrul propriei experiențe apoi dă lumii o perlă de mare preț. Cuvintele pe care le folosește sunt simple, ai putea crede că mai simplu de atât nu se poate, dar ele alcătuiesc o imagine, o trăire sau un tablou măreț.



[1]  Ibidem,  pp. 97-122.
[2] Ibidem, pp. 97-122.
[3] Ibidem.
[4]http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu, accesat online 24.02. 2014, ora 21,20.
[5] La 25 februarie 1866, Eminescu debutează în revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif  Vulcan este cel care îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, nume acceptat de poet și de familie.
[6]  Întâlnirea dintre cei doi se produce în anul 1868, în timp ce Eminescu lucra la Teatrul Național ca   sufleor și copist.  Relația dintre Caragiale și Eminescu a trecut prin mai multe etape: admirație reciprocă, ură reciprocă, ceartă și gelozie pentru Veronica Micle: ” Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale. Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intrigă specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi[6]”. Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu/ - articol semnat de Ion Ionescu Bucovu, accesat online 05.02.2014, ora 22,37. La moartea poetului, Caragiale scrie un text în care se întrevede o anumită căință pentru toate neînțelegerile pe care le-a provocat. 
[7] Ion Ionescu Bucovu, Caragiale și Eminescu, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu,  accesat online 05.02.2014, ora 22,37.
[8] Ion Ionescu Bucovu, Caragiale și Eminescu, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu,   accesat online 12.02.2014, ora 06,42.
[9] Ion Ionescu Bucovu, Caragiale și Eminescu, http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/caragiale-si-eminescu,   accesat online 12.02.2014, ora 06,45.
[10] George Călinescu, op. cit, p.117.
[11] George Călinescu, op. cit. p.124.
[12] Ibidem, p.123.
[13] George Călinescu, op.cit, pp. 124-166. (Între anii 1869 și 1872, Eminescu  studiază la Viena, iar la Berlin studiază între anii 1872-1874).
[14] Ibidem.
[15] Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu -  Cultură și creație, Editura Eminescu, București 1976, p. 17.
[16] Ibidem.
[17] George Călinescu, op.cit, pp. 124-166.
[18] Ibidem.
[19] Vorba lui Tudor Arghezi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. – versurile fac parte din poezia Testament, sursa: http://www.versuri.ro/versuri/meffd_tudor+arghezi+testament.html, accesat online 07. 02. 2014, ora 23, 55.
[20] George Călinescu, op.cit, p.155.



Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu