marți, 12 august 2014

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a III-a



Eminescu și gazetăria

În primele luni ale anului 1875, Eminescu, lucrând ca director al Bibliotecii Centrale din Iași, propune îmbogăţirea acesteia  cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în 1875, începe traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. O etapă importantă a activităţii publicistice începe odată cu  ,,cu stabilirea lui Eminescu la Iaşi şi cu intrarea sa la Junimea”[1]. Tot în această perioadă, îl include și  pe  Ion Creangă în Societatea Junimea[2].
Dar în 1876, dezgustat de răutatea oamenilor, Eminescu se refugiază  în bojdeuca lui Creangă, prietenul cel mai apropiat. Însă bunul simț ce-l caracterizează și faptul de a nu fi o povară pentru cineva îl determină să accepte un post de redactor la ziarul „Curierul” din Iași[3]. Scrie cronici externe și interne cu conotații politice, implicându-se în problemele românilor de pretutindeni. Atinge în scrierile sale subiectul evreilor, dar și a celorlalte naționalități. Scrie cronică teatrală, comentează evenimentele  cotidiene, dovedește principii politico-economice și filozofice pe care le folosește  în condeiul  său[4]. Și totuși nu este fericit. Se zbate în aceeași mizerie și sărăcie, se izolează de lume lucrând până la epuizare, uitând de sine. Din acest motiv este mai tot timpul obosit  și neîngrijit[5].
    Și viața lui se învârte din nou în cerc. Poetul nu poate fi fericit și liniștit căci, după cum am arătat mai sus,  năzuințele sale nu coincid cu ale contemporanilor: el caută în permanență adevărul și pentru că refuză compromisul, viața sa este presărată cu neînțelegeri. Astfel, în urma unui conflict cu directorul  tipografei unde se imprimă „Curierul”, este constrâns să se retragă. I se oferă tot un post de redactor, dar, de data aceasta, în București, la ziarul „Timpul”. Lipsit de mijloacele  materiale necesare, poetul  îi scrie lui  Ioan Slavici: „n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi țin gura până acum – 100 de franci am pe lună; din ce dracu să plec ? Am și bagaje : cărți, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri  de avere? ”[6] Citatul de mai sus descrie cu lux de amănunte starea materială deplorabilă a lui Eminescu.
             Cu toate că bogăția nu-l interesează deloc, sunt momente în care se lovește dureros de lipsuri și, probabil, în acele momente realizează că este o ființă și materială, care are nevoie de un minim necesar pentru supraviețuire. Cuvintele de mai sus arată dramatic câtă nevoie ar fi avut poetul de o situație financiară cât de cât decentă.
 Ajuns în capitală, schimbă diverse locuințe, iar  când i se oferă ceva decent, refuză din mândrie și se întoarce întotdeauna în mizerie. Nu acceptă ajutorul prietenilor  și nu ezită să rupă banii atunci când consideră că este incorect să-i aibă. În ziarul „Timpul”, scrie articole critice la adresa clasei îmbogățite, folosind cele mai ascuțite metode spre a o  ataca. Combativitatea lui, izvorâtă din dorința de a schimba lumea, îi aduce mulți dușmani. Este atacat la rândul său prin alte gazete, dar aceste critici nu fac decât să-l antreneze și mai mult[7].
            Incontestabil, Eminescu este un artist al cuvântului. Punând accentul pe mândria de a fi român și pe patriotismul poporului, exercită un adevărat impact asupra contemporanilor, mai cu seamă a sufletelor tinere impresionabile. Să nu uităm că vorbim de perioada marilor înflăcărări patriotice, nu numai în România, ci în toată Europa, moment în care statele lumii au conștiența ființei naționale, doresc independența și neatârnarea. Eminescu vine după mișcările pașoptiste, prinde perioada lui Cuza, deși este copil, după care perioada regelui Carol I îl găsește  în plină creativitate.
Când Eminescu scrie despre pământul care l-a născut, despre patriotism, o face mergând pe un drum pe care trecuseră și alți patrioți, numai că el o face într-un mod în care nu o mai făcuse nimeni. Niciodată până la Eminescu limba română nu mai vibrase atât de frumos, atât de dulce și de mișcător! Și, în același timp,  niciodată limba română nu mai sunase atât de tăios pentru cei care duceau țara la ruină[8]. 
Nefiind constrâns de datorii familiale,  frecventează birturile și cafenelele, folosindu-le pentru a medita asupra scopului existenței și a nedreptăților  din societate.      Localurile pe care le frecventează Eminescu reprezintă și un mod de a aduna materia primă pentru scrierile sale, fie că vorbim despre poezie, proză sau  articolele din ziare. Acest obicei nu îl întâlnim numai la Eminescu, în general marii scriitori își culeg ideile din mijlocul mulțimii.
 Contrastul dintre felul în care vede poetul viața în România și ceea ce se întâmplă de fapt, îl dezamăgește profund. Probabil că, stând într-un colț de  cafenea de aiurea, nu de puține ori, poetul a fost furios pe propria  neputință de a schimba ceva, pe nepăsarea unor sus puși, care își urmăresc propriul interes, deși le-ar sta în putință să-și iubească patria și cu fapte. Sigur că, în momentul în care poeziile sale sunt publicate, Eminescu  întrevede o rază de speranță, căci acele poezii păstrează cele mai curate sentimente ale sale. Versurile nu atacă pe nimeni direct, pe când articolele sale îi enervează  la culme pe cei care sunt vizați, căci autorul ia întotdeauna atitudine în fața nedreptăților[9].
            Obosit de atâta muncă, stres și sărăcie, se îmbolnăvește. Suferința nu-l sperie, moartea nici atât. Se sacrifică pentru alții. Cunoaște o perioadă de ruină sufletească ce-l cufundă într-un abis. Este permanent revoltat de neputința de a-i neutraliza pe cei sus puși, care învârtesc totul în societate. În cele mai grele momente, ca un balsam pe rană, primește primii lui bani din poezie...[10].  Poezia este de fapt tărâmul pe care Eminescu jonglează cu cele mai neobișnuite idei pentru vremea aceea: „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creației, adică cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului. Printre acestea, ideea eternității stapânește mintea sa într-asemenea măsură, încật una din atitudinile cele mai obișnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternității. Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus și foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rușinează orice îngustime a minții, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui și aceea care explică prestigiul atât de covârșitor al operei sale[11].


[1] G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, p. 133. Vezi și George Călinescu, op.cit. capitolul Eminescu și Junimea, p.206.
[2] Nicolae Iosub, Pe urmele lui Mihai Eminescu – Eminescu și Junimea, http://www.luceafarul.net/pe-urmele-lui-mihai-eminescu-xiii-eminescu-si-junimea, accesat online 24.02. 2014, ora 22,04. Vezi și George Călinescu, op.cit. pp. 227.
[3] În realitate, Eminescu primește postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul din Iași. Mai multe rubrici redactate de el sunt publicate fără semnătură. Vezi George Călinescu, op.cit., p.233.
[4] http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Caiete_Eminescu_2011.pdf - Studii eminesciene, Caietele colocviului național studențesc Mihai Eminescu, autor Georgiana Marcu Zaharia, Teoria claselor pozitive în publicistica ieșeană a lui Mihai Eminescu, coordonatori Lăcrămioara Petrescu și Ilie Moisuc, Iași, 2011, p. 177.
[5] George Călinescu, op.cit., p.268.
[6] Ibidem,  pp. 262-263.
[7] Ibidem, vezi capitolul Eminescu gazetar, pp. 258-269.
[8] Vezi opera lui Mihai Eminescu, atât poeziile cât și publicistica.
[9] Vezi publicistica lui Eminescu și unele poezii cum ar fi: Scrisoarea I și Scrisoarea III.
[10] George Călinescu, op. cit., pp.281-282.
[11] Tudor Vianu, Poezia lui  Eminescu, Editura Minerva, București, 1930, p. 15.
 

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu