marți, 12 august 2014

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a V-a




Articole în presa vremii

Viața sentimentală a lui Eminescu este multicoloră. Iubirile vin și pleacă, așa cum trenurile se perindă prin gări și scriu pe inima lui Eminescu  exaltare, dezamăgire, ideal, tristețe, suferință. Și din această alchimie de sete de cunoaștere și iubire se înalță un Eminescu unic. În el iau ființă puternice trăiri de patriotism, dorință de implicare în viața României, acest lucru se vede în  discursurile sale critice la adresa parveniților. Se conturează un Eminescu strălucitor care începe de la o vârstă fragedă  să-și ia zborul asemeni unui fluture  ieșit din crisalidă. Mintea poetului este invadată de imaginație, provocată de  studierea faraonilor  egipteni și de reîncarnare. Astfel  metempsihoza începe să prindă contur și câștigă tot mai mult teren în sufletul lui. Acest concept îl regăsim mai ales în lucrarea „Sărmanul Dionis”[1].
            În tot ceea ce creează,  Eminescu tinde spre absolut, el se poate duce acolo cu propria gândire, cu imaginația și trăirile sale, dar dorește cu toată ființa să ridice lumea de care este nemulțumit la nivelul său. Or, unde ajunge geniul, ceilalți nu au acces. Și atunci intervine din nou suferința, căci experiența ne spune că  geniul atrage după sine o soartă tragică. Este și cazul lui Eminescu: „Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele/ Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele ?[2]
De altfel, de-a lungul carierei sale, Mihai Eminescu a lucrat pentru mai multe publicații: Curierul de Iași, Timpul, Fântâna Blanduziei, la revistele: Familia și Convorbiri literare.  În timpul șederii la Iași, îl cunoaște, într-un local vestit la vremea aceea numit „Trei sarmale”, pe Ion Creangă. Între cei doi se leagă o prietenie sinceră, care scoate la iveală un talent de povestitor remarcabil, căci Ion Creangă își scrie amintirile și poveștile la îndemnul lui Eminescu[3].
             Însă iubirea de patrie  este motorul care pune în mișcare toate energiile, când ființa ei este în primejdie. În astfel de momente, Eminescu se mobilizează, evocând calitățile străbunilor și marile fapte vitejești care au pus bazele formării acestei țări: „poezia lui Eminescu  devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului său[4]
Spuneam că Mihai Eminescu a abordat în opera sa toate temele importante: viața și moartea; iubirea și natura; începutul și sfârșitul lumii. Incursiunile lui filozofice dau o notă specială scrierilor sale și întotdeauna răzbate chinul său perpetuu: nefericirea omului de geniu într-o lume în care nu se regăsește, într-o lume care îi este străină și ostilă. Mă întreb dacă genialiatea lui l-a ajutat sau l-a împiedicat să fie fericit. Tudor Arghezi spunea despre Mihai Eminescu: „Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat  al  ghiersului românesc. Din tumultul dramatic  al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră  depășită, dimensiunile lui  trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal”[5].
Indiscutabil, strălucirea diamantului se obține prin șlefuire care, pentru om, se traduce prin suferință. Cu cât aceasta e mai mare, cu atât diamantul este  mai fin și mai strălucitor. Noi astăzi suntem beneficiarii acestei străluciri născută din tristețile lui Eminescu. Pentru cei care-i studiem viața, el  rămâne un însetat al cunoașterii, pe care o obține prin experiența terestră și de aici rezultă multă suferință.
Articolele pe care le-a publicat în „Timpul” i-au adus simpatia oamenilor de rând, prin înflăcărarea patriotică pe care o transmiteau, dar și ura unor persoane, mai ales din sfera politicului, căci acele cuvinte tăioase  le arătau greșelile. Lumea pe care noi o considerăm normală, pentru Eminescu a fost una conflictuală, deoarece a încercat întotdeauna să scoată la iveală adevărul, principiu care, atunci și acum, de dragul unor interese,  nu este acceptat de o lume coruptibilă. Cu asta s-a luptat Eminescu toată viața, până ce a fost învins!
     De ce au atras atenția contemporanilor articolele apărute în Timpul”?! Deoarece poetul,  fiind inspirat de curajul și  spiritul de jertfă al ostașilor români care au luptat în 1877  în Războiul pentru independență, a activat sentimente patriotice de care unii poate nu fuseseră  conștienți până atunci. Acele articole  surprind cititorul prin obiectivitatea  cu care poetul judecă realitățile vieții social-politice ale acelor timpuri. Numai că tonul virulent, atunci când își exprimă sentimentele patriotice, nu rămâne fără urmări ceva mai târziu. Iată ce spune George Călinescu despre poet: „Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma  munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoși  și mai aprigi și  arată pentru încercările  de smulgere a lor din pământul străbun  lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora  ce apele curgătoare descoperă  în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile  și sentimentele, care, alcătuind  tradiția unei societăți , sunt ca grinzile afumate  ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit  totdeodată de viziunea  unui viitor mai drept. Nu nutrea nicio aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul  din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării , dar era cu atât mai îndârjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot  înflăcărat și un denunțător al mizeriei muncitorului rural, industrial și intelectual, îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în numele său”[6].
            Eminescu  a avut constiința permanentă a faptului că omul este trecător, de aici revolta lui vizavi de  condiția umană. În opera sa, moartea are un rol important, mai ales în dorința de a supraviețui corpului fizic. Personajul Toma Nour, prototip al poetului, exclama, în „Geniu pustiu”: „Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer!” [7] 

            Și, ca să vedeți cât de actuale sunt articolele lui în zilele noastre, am să redau mai jos unul dintre ele:

„Ce caută aceste elemente nesănatoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care, pe calea statului, voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiintă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că  ești rău român…Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodărește și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți? Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului” și ale „Românului” și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?... Ciudată țară, într-adevăr! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-și câștige, printr-un meștesug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta. Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulității pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor. Într-adevãr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stați, oameni buni! Voi plătiți profesori care nici vă învață copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine ca să stapâneascã cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dânșii? De aceea, alungați turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă economisească pe voi toți[8].
Articolele jurnalistului Mihai  Eminescu se impun prin înaltul lor profesionalism, poetul practicînd gazetăria ca pe o autentică meserie, cu toate prerogativele de rigoare. El nu cedează spiritului de rutină şi de convenţionalism, ci ridică pagina tipărită la înălţimea unor probleme de conştiinţă, păstrînd nealterată, vechea funcţie sacerdotală a cuvîntului scris. Studiul modelului pe care-l oferă Eminescu este cu atît mai instructiv, cu cît se constituie într-o perioadă cînd a încetat devălmăşia dintre genuri, cînd fiecare domeniu tinde să-şi impună, cu străşnicie, statutul specific, opunîndu-se imixtiunilor altor activităţi. Dacă aceasta e adevărat, într-o formulare generală, cu atît mai mult apare în cazul antitezei - exagerată de atîţia - dintre poezie şi gazetărie[9].



[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998, pp.5-46.
[2] Versuri din poezia Întunericul și poetul, de Mihai Eminescu. Sursa: http://www.mihaieminescu. eu/opere/poezii/intunericul_si_poetul.html#.UvP4tNI4wwE, accesat online în data de 09.02.2014, ora 21.
[4] Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui, http://ro.scribd.com/doc/34330788/Titu-Maiorescu-Eminescu-Si-Poeziile-Lui, accesat online 25.02. 2014, ora 22,49.
[5] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu – Comunicări prezentate la Colocviul  organizat de Universitatea din Paris – Sorbona (12-15 martie 1975), volumul 14,  îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași, 1978, p 158.
[6] George Călinescu, op. cit., pp. 318-319.
[7] Mihai Eminescu, Proze -  Geniu Pustiu, Editura  Agora, București,2009, p. 57.
[8] Articol publicat de Nicolae Popescu, Netrebnicii care ne conduc,în  http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html, accesat în 13.01. 2014, ora 13,42.
[9] Petru Creția, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru,Eugenia Oprescu, Gerhardt Csejka, Publicistica lui Mihai Eminescu (1870-1877)Opere IX, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Socialiste România , București, 1980, p. 34


 Georgeta Istrate


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu