marți, 12 august 2014

Mihai Eminescu și lumea sa, partea a IV-a



Veronica Micle – sufletul pereche

            Eminescu este preocupat de iubire și cunoaștere ca și cum din ele s-ar contura fericirea. Și dintr-o astfel de stare, creația poate tinde spre infinit, spre absolut.  Au existat mai multe femei în viața poetului, dar numai una corespundea sensibilității sale: Veronica Micle. Există o ipoteză cum că ar fi cunoscut-o în perioada studiilor la Viena. Ea  devine femeia ideală pentru el,care i-a inspirat cele mai înflăcărate poeme de dragoste. Atras de frumusețea ei, poetul se stabilește în anul 1874 la Iași. Cât a lucrat în acest oraș, poetul se întâlnea des cu ea în Grădina Copou, sub teiul care există și astăzi. Deși structura lui este una de singuratic, mai târziu nu exclude ideea unei căsătorii cu aceasta, lucru care, după cum se știe, nu se concretizează în timp[1].
            Iubirea dintre cei doi a fost una deosebită, care îi unea mai ales spiritual. După ce poetul a plecat la București, își scriau des. La Iași, Veronica, mânată de dorul iubitului mergea des la teiul din Copou, unde obișnuiau să-și spună cuvinte de dragoste; căuta cu emoție în vitrinele librăriilor poezii noi care ar fi apărut; aștepta cu nerăbdare un nou număr din revista „Convorbiri literare”, în speranța că i s-ar publica lui Eminescu o poezie nouă sau mergea la bojdeuca lui Creangă să afle dacă are vești de la poet[2] .
Erau momente de mare suferință, provocată de lipsa persoanei iubite, în care Veronica îi spunea: „citește-mă căci am să mor[3]” sau „voi muri iubindu-te și blestemându-te în același timp (...) lumea a devenit un sicriu mare și pustiu pentru mine[4]. Poetul îi răspunde cu aceeași pasiune: „avem să fim, nu te îndoi, cei mai fericiți oameni din lume. Avem să fim ? Dacă mă vei iubi, avem să fim, căci pentru mine viața s-a încheiat pentru totdeauna, căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi cel din urmă, unicul, precum și unică ești, așa mititică și gingașă și cochetă pentru al tău Eminescu[5].
Corespondența celor doi îndrăgostiți conține  cuvinte simple. Probabil că, atunci când iubești, nu ai nevoie neapărat de filozofie, ci de cuvinte venite din inimă, care, pentru cei care nu au iubit niciodată cu adevărat, pot părea banale, dar în acest caz dincolo de simplitatea acestor cuvinte se simte greutatea emoției și a dorului, a nerăbdării de a fi împreună. Unele cuvinte sunt de-a dreptul dramatice, căci arată disponibilitatea de a se sacrifica unul pentru celălalt, de a-și da și  viața, ca o dovadă a imensei iubiri. Și, cunoscându-l pe Eminescu din opera sa, înclin să cred că iubirea lui era atât de fierbinte, de irațională, de neobișnuită încât ar fi fost capabil să și moară. La fel și Veronica: „Să știi că oriunde m-oi duce/ Către apus sau răsărit,/ Va răsuna duios și dulce/ Că-n lumea asta te-am iubit[6].
În general, în dragoste, fondul uman al lui Eminescu este  presărat cu amărăciune, dezamăgire și foarte puține speranțe. De cele mai multe ori iubita nu este alături de el, în aceste cazuri poetul și-o imaginează. Această lipsă îl obligă  să trăiască într-o lume ireală pentru noi ceilalți, dar salvatoare pentru el. Tudor Arghezi spunea, la Conferința de la Sorbona din anul 1975: „Decepția continuă în dragoste  influențează toată inspirația  lui de sentiment. Poetul se regăsește intact într-un punct de pornire, opus, în harul sarcasmului  și al lepădării. Poemul grandios, care a fost de fapt și cântecul lebedei, căci dezamăgirea a dat limbii românești  o capodoperă de amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul[7]. Poate Arghezi are dreptate când spune că  datorită dezamăgirilor și tristeților din viața sa, Eminescu a ajuns un scriitor așa mare!

În căutarea magiei iubirii


            Din adolescență, de când a simțit primul fior al dragostei, și până în cea din urmă clipă, Eminescu a căutat iubirea aceea magică, capabilă  să provoace fuziunea a două suflete  într-o singură ființă. Era ceva mistic în așteptările sale, căci nu se putea opri să vadă femeia iubită într-o aură luminoasă, o imagine idealizată. Din păcate, când se trezea din această visare, care îl transfigura pur și simplu, cădea într-o mare tristețe, căci realitatea era cu totul alta.
După cum am mai spus, ființa care a corespuns nevoilor sale sufletești a fost Veronica Micle (figura 4). Dar și această iubire a avut suferințele ei, lipsurile ei, suișurile și coborâșurile ei, departe de a fi perfectă. De altfel, între marile teme proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra existenței, tema  iubirii și a naturii ocupă  un loc impresionant: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieţii mele ieşi./ Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor(...)/Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană -/ Unde te duci? Când o să viï?[8].

            Totuși, Eminescu a avut parte de clipe de fericire. „Iubirea pe care o nutrește poetului, o transformă pe Veronica într-o creatoare de literatură. În versuri, ea îi atrage atenția că, deși îl iubește,  nu va fi niciodată permanent cu el, explicând și de ce. Cuvintele sunt mai mult decât grăitoare:

„Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ,

Și dorești a mea iubire...Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”[10].

Din versurile Veronicăi Micle ne putem da seama că îl iubea cu adevărat, că din prea multă dragoste pentru poet, era în stare să renunțe la iubirea lor, doar să nu-i fie o piedică. Altfel stau lucrurile cu Mite Kremnitz, pe care o cunoscuse prin intermediul lui Titu Maiorescu. Prin comparație, Mite Kremnitz, care i-a fost o vreme iubită lui Eminescu, nutrea pentru poet sentimente egoiste: „să fiu totul pentru el, el nimic pentru mine”[11].
Contrastul dintre caracterul Veronicăi Micle și celelalte îl întâlnim în mai multe poezii în care Eminescu prezintă figura femeii marmoreene, perfectă, dar rece, devitalizată și fără implicare afectivă. Eminescu nu putea fi păcălit multă vreme doar de un aspect frumos, căci el căuta și acea frumusețe interioară - femeia cu care să aibă afinități intelectuale și sufletești: „Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne/ Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne/ Cu marmura cea albă să nu te mai asameni/Să fii ca toată lumea, frumoasă între oameni/Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zeie/ Să fii încântătoare, dar numai o femeie/ (...) Azi, când ești prea mult înger și prea puțin femeie/ Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie/ În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi/ Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi”[12].
Există în opera lui Eminescu o nevoie de interdependență între afect și intelect, fără de care sentimentele nu au valoare. Poetul are o capacitate uriașă de a iubi, iar pentru el,  cunoașterea prin iubire este vitală. Deoarece nu a fost înțeles de semenii săi, atât în modul de a vedea lumea cât și în iubire, dezamăgirea l-a însoțit adeseori.
 În viața afectivă, Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esențial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educație analitică, își chema iubita  în codru verde, fie că gândul morții  i se înfățișa cu toate mângâierile  unei îngropăciuni după datini  și tristețile unei vieți nelumite”[13].
Pentru împlinirea nevoii afective,  romanticul Eminescu are nevoie de adevăruri care învăluie, care dau o aură de mister momentului trăit, un fel de  magie care amplifică trăirea emoției la maximum[14]. Lumina soarelui ar dezvălui brusc totul, furând toată frumusețea, care altfel ar fi dezvăluită treptat, lent.
            Din când în când, poetul are nevoie de acea descărcare, un fel de  catharsis produs de iubire. Imaginația este aceea care contribuie decisiv la regenerarea spirituală prin iubire. Dacă realul nu-i oferă o iubire autentică, vine imaginarul și corectează, căci trăirile trebuiesc să fie nu numai autentice, ci și vindecătoare, alinătoare, salvatoare.



[1] George Călinescu, op.cit., capitolul Eminescu și dragostea, p.235.
[2] Biografie Veronica Micle -   http://www.veronicamicle.eu/, accesat online 25.02. 2014, ora 22,39.
[3] George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea Românească,București 1972, p.68.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p.72.
[6] http://www.veronicamicle.eu/opere/poezii/sa_stii_ca_oriunde.html#.UvabsNI4wwE, poezia este scrisă de Veronica Micle, accesat online 12. 02.2014, ora 22.
[7] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul organizat  de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), volum îngrijit de Dim. Păcurariu,  Editura Junimea, Iași, 1978, p. 159.
[8] Poezia este scrisă de Mihai Eminescu, Atât de fragedă, sursa: http://www.versuri.ro/versuri/mehkj _mihai+eminescu+at+t+de+fraged.html/, accesat online 10.02. 2014, ora 19.
[10] George Sanda, op.cit.,  p. 104.
[11] George Călinescu, op. cit., p.105.
[12]  Mihai Eminescu, Nu mă-nțelegi, sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Nu_m%C4%83-n%C8%9Belegi, accesat online în data de 10.02.2014, ora 19,15.
[13] G. Călinescu, op. cit.,  p. 319.
[14] Luna și stelele dau nopții și romantismului lui Eminescu o aură de mister.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu