marți, 30 iulie 2013

Privește-mă o dată cu ochii tăi de cer senin!


    

    Fata coborî din autobuz, iar după ce străbătu vreo 50 de metri , intră într-un magazin să cumpere o pâine. După ce mulțumi vânzătorului, ieși. Când să intre în scara blocului, o voce îi străpunse  sufletul și îi făcu trupul să tremure. Era vocea pe care o iubea cel mai mult, cea mai frumoasă care existase vreodată.  Dar cum e posibil? Omul pe care-l iubise cel mai mult pe lumea asta, murise. Își spuse că probabil visează, dar vocea insistă:
-         Iubito, nu mă mai recunoști? ... Privește-mă măcar o dată cu ochișorii tăi de cer senin, și după aceea voi dispărea în neantul din  care am venit...
Fata încerca să-și dea seama dacă ceea ce i se întâmplă este real sau dacă nu cumva i se pare. Se întoarse în direcția din care venea vocea. Încremeni. Era chiar el, iubitul crezut pierdut pentru totdeauna. Avea lacrimi în ochi și o privire rugătoare. Rosti aproape șoptit: mă mai primești?
     Fata îl privea uluită, căci îl știa mort de aproape doi ani de zile... Să-i fi ascultat Dumnezeu rugile  și să-l fi readus la viață, mișcat de imensa ei suferință? Acum stătea în fața ei nemișcat, implorând o privire. Era îmbrăcat complet în alb, așa cum îi plăcea ei să îl vadă.  Părea real, atât de real , încât nu mai stătu pe gânduri și fugi direct în brațele lui. Era atât de bine, ca o fericire fără margini. El îi șopti, ca și cum ar fi scăpat de o mare povară: dorul de clipa asta m-a readus la viață, fetița mea frumoasă!
-         Trăiești, dragul meu. Cum s-a întâmplat asta? Doamne, cât m-am rugat la Dumnezeu  să mi te dea înapoi! Doamne, oare e adevărat? Voi fi iarăși fericită?
-         În timp ce fata îl strângea din ce în ce mai tare cu teama de a nu fi  doar un vis, el o asigură că nu va mai pleca nicăieri fără ea.
-         Dragostea mea,  nu o să te mai las singură niciodată!  M-am întors din moarte după tine, am făcut un pact cu zeii doar să mai fiu cu tine pentru o vreme în această lume. Chinul, suferința și lacrimile tale nu m-au lăsat să-mi găsesc odihna. Ți-am văzut fiecare lacrimă, ți-am ascultat fiecare suspin și am simțit apăsarea suferinței tale pe pieptul meu. Îți aduci aminte că, uneori, îți spuneam că sunt fiul preferat al Universului? Te uitai la mine într-un mod ciudat și probabil îți spuneai în gând: uite ce spune și nebunul ăsta! Dar eu nu glumeam, iubito. Dacă ai crezut vreodată în minuni, chiar acum ți se întâmplă și ni se întâmplă una. Oamenii nu mai cred în miracole, de aceea nu au parte de ele.  Ei bine, recunoști că după moartea mea îi spuneai lui Dumnezeu să-ți fiu redat ? Îți amintești că ai invocat chiar și metempsihoza, că nu conta ce trup am, că dacă voi veni mă vei recunoaște după voce, după privire și după mâinile acestea pe care le iubești atât de mult? Ți-am auzit până și gândurile, iubito... Te-am văzut intrând în biserică, aprinzându-mi câte o lumânare în fiecare dimineață, am primit de fiecare dată invitația la masă, că nu ai pus nimic în gură fără să spui  tare sau în gând: iubitule, hai să mâncăm! Te-am văzut, draga mea, căci după moartea trupului, sufletul trăiește. Credeam că o să fiu îngerul tău păzitor până vei fi venit și tu cu mine, dar tu doreai să vin fizic, aveai nevoie de ajutor, căci viața asta nu este așa blândă cu tine, știu... 



    Cuvintele bărbatului o nedumeriră. Era adevărat, ar fi făcut orice să-l aducă înapoi. Și da, se gândise chiar și la metempsihoză, chiar dacă  știa că acest lucru  nu era corect. Era egoistă? Dar ea îl  simțise cum o iubește și dincolo de moarte și nu-și explica acest lucru. Deși nu-l vedea, îi simțea mângâierile la modul fizic, îi auzea șoaptele când punea capul pe pernă să adoarmă. Uneori, în suferința ei, își imagina că se coboară acolo în groapă și adoarme la pieptul lui, alteori îl simțea pe el cu capul în palmele ei. Și nu, nu era nebună, căci o relație ca a lor nu auzise să mai fi existat vreodată. Ce să înțeleagă cei ce nu trăiseră o iubire  ca a lor? Nici nu merita să stai să le explici, ți-ar fi pus amprenta de anormal și n-ar mai fi stat să te asculte. Dar unde e credința aceea cât bobul de muștar? Ea o avea și, iată, nu fusese în zadar. Iubitul se afla acum lângă ea. Arăta ca un înger și mirosea a sfânt . Cu ani în urmă, într-o seară pe când stătea cuibărită la pieptul lui,  îi spusese asta,  iar el zâmbise. Acum stătea din nou lângă inima lui și din nou se simțea în al nouălea cer.  El îi șopti cu un glas plin de suferință: 

-         N-ai uitat, frumoasa mea iubită. Acesta este locul tău și, Doamne, cum te mulezi aici! Te potrivești ca pantoful Cenușăresei. Aici, lângă inima mea este locul tău!  Un loc pe care nu ți-l poate lua nimeni,  pur și simplu pentru că  doar ție ți se potrivește, căci în centrul inimii mele este scris cu litere de aur numele tău.

Fata zâmbi. Parcă timpul se înnodase de unde se rupsese în urmă cu doi ani. Apoi spuse:
-         Știi, iubitule, există o sculptură, creația unui artist pe nume Oscar Han, care se cheamă Iisus și Magdalena. Mi-am pus poza aceasta și pe desktopul calculatorului. De câte ori o privesc, mi se umezesc ochii, am impresia că suntem noi doi. Sculptura aceea îmi amintește de trăirile noastre. Întotdeauna am avut senzația că, atunci când mă îmbrățișezi tu, parcă o face Dumnezeu însuși.
-         Doamneeeeee! Iubita mea nepereche, n-ai uitat! Am spus și o voi mai spune: sunt cel mai norocos bărbat de pe această planetă, căci mă iubește o minune ca tine!
-         De-aș fi știut că nu o să te mai văd, de-aș fi știut când te-am îmbrățișat la gară că e ultima oară, te-aș fi strâns așa de tare până ce te-aș fi unit pe veci de mine. De ce te-am lăsat să pleci, de ce nu am simțit că-ți luai adio?
-         Ți-am spus de multe ori că am să mă lupt cu timpul și cu spațiul să vin să-ți îmbrățișez trandafirii roșii ai dragostei, să-i mângâi cu lacrimile dorului și ale iubirii mele nepământene. Ți-am spus doar că nu sunt un om ca ceilalți!
-         După ce ai plecat printre stele, mintea și sufletul mi-au fost ocupate de imaginea ta. Inima îmi bătea în ritmul pașilor tăi, în fiecare lucru ce mă înconjura te vedeam pe tine. Pe stradă, dacă vedeam pe cineva că seamănă cu tine, toată ființa mi se înfiora, dar când îmi dădeam seama că nu ești  tu, mă întristam profund. Mi-am lăsat sufletul confiscat de dragostea ta, așa că nimeni nu putea să mai intre în viața mea. Ești singura persoană care m-a iubit așa cum am simțit eu. Tu nu ai căutat propria fericire, ci ai pus-o mai presus pe a mea. Astfel ai găsit cheia fericirii absolute. Orfeu nu a reușit să-și  scoată iubita din lumea morților, dar sămânța iubirii pe care ai pus-o în inima mea,  a rodit atât de frumos, încât te-a scos și din  infern. Cine o să creadă această poveste atât de minunată? Dar merită să convingi pe cineva?!


Georgeta Istrate







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu