Personaj complex şi savant, a cărui valoare şi
notorietate au depăşit în epocă graniţele naţionale, Grigore Tocilescu a fost
primul învăţat care, cunoscând deja ruinele antice de la Adamclisi, s-a aplecat asupra lor cercetându-le cu
pasiune şi plăcere. Prin intermediul lui Grigore Tocilescu se scria o pagină
importantă din istoria arheologiei româneşti. Imensa arhivă a savantului român, conservată la secţia de manuscrise a
Bibliotecii Academiei Române, oferă
lumii academice contemporane o imagine de ansamblu obiectivă asupra
acestor cercetări, rămase până astăzi inedite.
 |
| Grigore Tocilescu |
Grigore
Tocilescu este unul din primii istorici care s-a ocupat de studiul
civilizaţiilor de pe teritoriul fostei Dacii. S-a născut la 26 octombrie 1850,
în localitatea Fefelei, judeţul Prahova.
După terminarea şcolii primare şi a gimnaziului la Ploieşti, studiază la
Bucureşti, în cadrul Liceului „Sfântul Sava”, urmînd studiile superioare la
Praga şi Viena. Doctor în filosofie şi licenţiat în drept, Tocilescu a revenit
în ţară, în 1881, obţinînd postul de profesor de istorie antică şi de epigrafie
la Universitatea din Bucureşti.
A fost istoric, arheolog, epigrafist si folclorist,
membru al Academiei Române, autor al ”Marelui Dicţionar Geografic al României”, Secretar general la
Ministerul Învăţământului, iar de mai multe ori a fost senator al Partidului
Conservator.
Cât a lucrat ca
director la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, 1881-1909,
patrimoniul muzeului şi-a mărit spaţiul expoziţional cu încă două săli, una
pentru secţia ecleziastică şi cealaltă pentru monumentele antice provenite din
Dobrogea. El este iniţiatorul cercetărilor arheologice de la
Adamclisi, făcând cercetări sistematice între anii 1882-1890.
Chemarea istoriei sau dragoste la prima vedere
Numit în 1881 în
postul de profesor de istorie antică la Universitatea din Bucureşti şi
concomitent în cel de Director al Muzeului Naţional de Antichităţi, a fost preocupat până la sfârşitul vieţii de
cercetarea şi de valorificarea monumentului
de la Adamclisi.
Arheologul a adunat cu răbdare informaţii despre acel
monument, a recuperat din satele şi cimitirele vecine toate piesele sculpturale
şi arhitectonice legate de acesta. Iată cât de poetic descrie savantul locul
care i-a marcat atât de profund existenţa: „Ruine singuratice şi de-o elocvenţă
maiestuoasă! Uitarea vă înfăşurase într-un giulgiu de moarte mai gros decât
dărâmăturile deasupră-vă grămădite. Pierdute în pulberea veacurilor, vremea,
care totul vremuieşte, vă ştersese până şi numele din istorie. Astăzi, voi aţi căpătat
o faimă europeană, un loc în analele artei, în analele lumii. De voi se leagă
atâtea amintiri! În preajma voastră am gustat atâtea amărăciuni amestecate cu
atâtea bucurii; căldura, praful, setea, osteneala, muşcăturile insectelor celor
mai variate – ale invidioşilor pătimaşi să le mai amintesc? – toate acestea au
fost trecătoare pe lângă plăcerea infinită de a fi trăit cu voi şi cu veacul ce
voi înfăţişaţi! De aceea, ori de câte ori mă depărtez de voi, de misterele
adorabile ale singurătăţii voastre, sunt cu inima plină de tristeţe. De voi
este legată o părticică din sufletul meu! La voi îmi zboară gândul ori de câte
ori luptele aprige ale vieţii reale îmi dau răgaz ca să-mi las imaginaţia să
rătăcească pe aripile fanteziei. Atunci pare că asist la urzirea clădirii
uriaşe, în primul moment după sfârşitul războiului, când soldatul roman a putut
găsi timpul prielnic să întreprindă prima lucrare paşnică; ciocanele meşterilor
soldaţi fac să răsune carierele de piatră de la Ienige, dălţile artiştilor scot
din enorme pietroaie, acele frumoase forme sculptate, podoaba trofeului, iar
pietrele regulat tăiate se aşează unele lângă altele; monumentul se înalţă ca
prin minune în mai puţin de doi ani, iar în ziua de 1 August – ziua de praznic
a templului lui Marte din Roma, anul 109, el este inaugurat cu mare pompă.
Încetul cu încetul, regiunea până atunci pustie, capătă un nou aspect; jur
împrejur se lăţesc sate, castele, oraşe; la câteva sute de paşi sud-vest de
monument, într-o vale frumoasă se întemeiază, o dată cu trofeul, primele sălaşe ale unui oraş, ai cărui locuitori
poartă cu mândrie numele de Tropeeni Trăieneni. (Grigore Tocilescu, Monumentul
de la Adamklissi Tropaeum Traiani, 1883, p.31).
Din cuvintele
lui Grigore Tocilescu ne putem da seama de iubirea faţă de aceste locuri, de
puterea de transpunere, cu ajutorul imaginaţiei, în chiar acele timpuri, când monumentul a fost
ridicat. Arheologul se contopeşte cu aceste locuri şi lasă istoria să-l
pătrundă până în cele mai profunde simţiri. E ca o întâlnire cu destinul, o
dragoste la prima vedere, care va rămâne
şi cea mai mare.
Strategia de lucru
Iată şi
strategia de lucru a lui Grigore Tocilescu:
„Prin urmare, programul lucrărilor ce aveam de întreprins
se putea rezuma în chipul următor:
-
să curăţăm întregul edificiu de materialele şi sfărâmăturile
provenite din dărâmare;
-
să săpăm la poalele sale jur împrejur spre a dezgropa bucăţile
veşmântului său exterior;
-
să cercetăm toate cimitirele, fântânile şi satele din apropiere,
ca şi cele depărtate, spre a regăsi pietrele provenite de la monument;
-
să adunăm laolaltă şi să punem la păstrare, în Muzeul din
Bucureşti, toate bucăţile arhitectonice
şi cu sculpturi ale clădirii, spre a putea fi studiate mai cu înlesnire de
către specialişti;
-
să facem cunoscut publicului din ţară şi din străinătate
rezultatele cercetărilor noastre, pe care în fine,
-
să le rezumăm într-o operă ilustrată ( Grigore Tocilescu,
Monumentul de la Adamklissi Tropaeum
Traiani, 1883, p. 18).
Grigore Tocilescu era dedicat muncii sale ,
punând în joc toată energia şi vastele cunoştinţe pe care le acumulase de-a lungul timpului.
După cum am mai spus, s-a ocupat cu
dezgroparea ruinelor de la Adamclisi, restaurarea lor , descrierea arheologică
şi istorică a sculpturilor, ornamentaţiilor şi inscripţiilor. În urma muncii
depuse, în colaborare cu alţi doi învăţaţi -
Otto Benndorf şi Georg Nieman - a
rezultat o lucrare de o mare valoare istorică numită “Monumentul de la Adamklissi Tropaeum
Traiani”, editată la Viena în anul 1895. De altfel, toate studiile ştiinţifice
care s-au făcut în jurul monumentului de
la Adamclisi se întemeiază pe lucrările lui Grigore Tocilescu. Într-o conferinţă
ce s-a desfăşurat la Ateneu în anul 1890, acesta declara fără niciun dubiu:
„monumentul de la Adamclisi aparţine lui Traian şi numai lui!”
De asemenea, era
convins că interesul pentru monumetul de la Adamclisi va creşte din zi în zi,
odată cu descoperirile treptate ce se vor face, şi nu va întârzia ziua ca acest
loc să capete un loc de onoare în şirul aşezămintelor celor mai vestite ale
culturii clasice. Aceasta, adăuga domnia sa, va fi spre cinstea naţiunii române şi spre
glorificarea acelor strămoşi , cu care ne place adesea a ne mândri.
Omul muncii și
al științei
“Naşterea
acestui monument, spunea Grigore Tocilescu, stă în strânsă legătură cu însuşi
leagănul istoriei neamului românesc. Uriaşul trofeu ce împăratul Traian a
înălţat la Dunărea de Jos, după ce în două
crunte şi grele războaie a
sfărâmat pe vitejii daci şi le-a supus ţara, are pentru noi românii o îndoită
însemnătate: el servă de nepieritoare mărturie nu numai pentru prefacerea
Daciei în provincie romană, dar încă şi pentru minunatul proces început odată
cu această prefacere, din care a răsărit cel dintâi vlăstar al naţiunii
noastre”.
Ziarul Tribuna
scria în anul 1909 că Grigore Tocilescu
este unul din cei mai erudiţi bărbaţi,
“a cărui nume şi lucrări au fost
cunoscute şi apreciate în întreaga lume ştiinţifică de pretutindeni. La
Universitate, al cărei profesor era, la Muzeul arheologic, la Academia Română,
la Societatea Geografică, la Ateneul Român, la Societatea istorică, pe tot
locul Tocilescu era omul muncii şi al ştiinţei”
Prin pregătirea
sa temeinică, prin inteligenţa, perseverenţa, pasiunea şi istovitoarea sa
muncă, Tocilescu a adus timp de aproape trei decenii o contribuţie de excepţie
la dezvoltarea arheologiei româneşti.
S-a stins din viaţă, răpus de o boală de inimă, la doar 59 ani.
Georgeta
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu