marți, 19 februarie 2013

Grigore Tocilescu, viața și activitatea




      Personaj complex şi savant, a cărui valoare şi notorietate au depăşit în epocă graniţele naţionale, Grigore Tocilescu a fost primul învăţat care, cunoscând deja ruinele antice de la Adamclisi,  s-a aplecat asupra lor cercetându-le cu pasiune şi plăcere. Prin intermediul lui Grigore Tocilescu se scria o pagină importantă din istoria arheologiei româneşti. Imensa arhivă a savantului  român, conservată la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, oferă  lumii academice contemporane o imagine de ansamblu obiectivă asupra acestor cercetări, rămase până astăzi inedite.

Grigore Tocilescu


    Grigore Tocilescu este unul din primii istorici care s-a ocupat de studiul civilizaţiilor de pe teritoriul fostei Dacii. S-a născut la 26 octombrie 1850, în localitatea  Fefelei, judeţul Prahova. După terminarea şcolii primare şi a gimnaziului la Ploieşti, studiază la Bucureşti, în cadrul  Liceului  „Sfântul Sava”, urmînd studiile superioare la Praga şi Viena. Doctor în filosofie şi licenţiat în drept, Tocilescu a revenit în ţară, în 1881, obţinînd postul de profesor de istorie antică şi de epigrafie la Universitatea din Bucureşti.
   A fost  istoric, arheolog, epigrafist si folclorist, membru al Academiei Române, autor al ”Marelui Dicţionar  Geografic al României”, Secretar general la Ministerul Învăţământului, iar de mai multe ori a fost senator al Partidului Conservator. 
    Cât a lucrat ca director la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, 1881-1909, patrimoniul muzeului şi-a mărit spaţiul expoziţional cu încă două săli, una pentru secţia ecleziastică şi cealaltă pentru monumentele antice provenite din Dobrogea.  El este  iniţiatorul cercetărilor arheologice de la Adamclisi, făcând cercetări sistematice între anii 1882-1890. 

Chemarea istoriei sau  dragoste la prima vedere


  Numit în 1881 în postul de profesor de istorie antică la Universitatea din Bucureşti şi concomitent în cel de Director al Muzeului Naţional  de Antichităţi,  a fost preocupat până la sfârşitul vieţii de cercetarea şi de valorificarea monumentului  de la Adamclisi.
Arheologul a adunat cu răbdare informaţii despre acel monument, a recuperat din satele şi cimitirele vecine toate piesele sculpturale şi arhitectonice legate de acesta. Iată cât de poetic descrie savantul locul care i-a marcat atât de profund existenţa: „Ruine singuratice şi de-o elocvenţă maiestuoasă! Uitarea vă înfăşurase într-un giulgiu de moarte mai gros decât dărâmăturile deasupră-vă grămădite. Pierdute în pulberea veacurilor, vremea, care totul vremuieşte, vă ştersese până şi numele din istorie. Astăzi, voi aţi căpătat o faimă europeană, un loc în analele artei, în analele lumii. De voi se leagă atâtea amintiri! În preajma voastră am gustat atâtea amărăciuni amestecate cu atâtea bucurii; căldura, praful, setea, osteneala, muşcăturile insectelor celor mai variate – ale invidioşilor pătimaşi să le mai amintesc? – toate acestea au fost trecătoare pe lângă plăcerea infinită de a fi trăit cu voi şi cu veacul ce voi înfăţişaţi! De aceea, ori de câte ori mă depărtez de voi, de misterele adorabile ale singurătăţii voastre, sunt cu inima plină de tristeţe. De voi este legată o părticică din sufletul meu! La voi îmi zboară gândul ori de câte ori luptele aprige ale vieţii reale îmi dau răgaz ca să-mi las imaginaţia să rătăcească pe aripile fanteziei. Atunci pare că asist la urzirea clădirii uriaşe, în primul moment după sfârşitul războiului, când soldatul roman a putut găsi timpul prielnic să întreprindă prima lucrare paşnică; ciocanele meşterilor soldaţi fac să răsune carierele de piatră de la Ienige, dălţile artiştilor scot din enorme pietroaie, acele frumoase forme sculptate, podoaba trofeului, iar pietrele regulat tăiate se aşează unele lângă altele; monumentul se înalţă ca prin minune în mai puţin de doi ani, iar în ziua de 1 August – ziua de praznic a templului lui Marte din Roma, anul 109, el este inaugurat cu mare pompă. Încetul cu încetul, regiunea până atunci pustie, capătă un nou aspect; jur împrejur se lăţesc sate, castele, oraşe; la câteva sute de paşi sud-vest de monument, într-o vale frumoasă se întemeiază, o dată cu trofeul, primele  sălaşe ale unui oraş, ai cărui locuitori poartă cu mândrie numele de Tropeeni Trăieneni. (Grigore Tocilescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, 1883, p.31).
    Din cuvintele lui Grigore Tocilescu ne putem da seama de iubirea faţă de aceste locuri, de puterea de transpunere, cu ajutorul imaginaţiei,  în chiar acele timpuri, când monumentul a fost ridicat. Arheologul se contopeşte cu aceste locuri şi lasă istoria să-l pătrundă până în cele mai profunde simţiri. E ca o întâlnire cu destinul, o dragoste la prima vedere,  care va rămâne şi cea mai mare.

Strategia de lucru

    Iată şi strategia de lucru a lui Grigore Tocilescu:
„Prin urmare, programul lucrărilor ce aveam de întreprins se putea rezuma în chipul următor:
-         să curăţăm întregul edificiu de materialele şi sfărâmăturile provenite din dărâmare;
-         să săpăm la poalele sale jur împrejur spre a dezgropa bucăţile veşmântului său exterior;
-         să cercetăm toate cimitirele, fântânile şi satele din apropiere, ca şi cele depărtate, spre a regăsi pietrele provenite de la monument;
-         să adunăm laolaltă şi să punem la păstrare, în Muzeul din Bucureşti, toate bucăţile  arhitectonice şi cu sculpturi ale clădirii, spre a putea fi studiate mai cu înlesnire de către specialişti;
-         să facem cunoscut publicului din ţară şi din străinătate rezultatele cercetărilor noastre, pe care în fine,
-         să le rezumăm într-o operă ilustrată ( Grigore Tocilescu, Monumentul de la Adamklissi  Tropaeum Traiani, 1883, p. 18).

„Monumentul de la Adamclisi aparţine lui Traian şi numai lui!” 

     Grigore Tocilescu era dedicat muncii sale , punând în joc toată energia şi vastele cunoştinţe  pe care le acumulase de-a lungul timpului. După cum am mai  spus, s-a ocupat cu dezgroparea ruinelor de la Adamclisi, restaurarea lor , descrierea arheologică şi istorică a sculpturilor, ornamentaţiilor şi inscripţiilor. În urma muncii depuse, în colaborare cu alţi doi învăţaţi -  Otto Benndorf şi Georg Nieman -  a rezultat o lucrare de o mare valoare istorică numită  “Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani”, editată la Viena în anul 1895. De altfel, toate studiile ştiinţifice care s-au făcut în jurul monumentului  de la Adamclisi se întemeiază pe lucrările lui Grigore Tocilescu. Într-o conferinţă ce s-a desfăşurat la Ateneu în anul 1890, acesta declara fără niciun dubiu: „monumentul de la Adamclisi aparţine lui Traian şi numai lui!” 
   De asemenea, era convins că interesul pentru monumetul de la Adamclisi va creşte din zi în zi, odată cu descoperirile treptate ce se vor face, şi nu va întârzia ziua ca acest loc să capete un loc de onoare în şirul aşezămintelor celor mai vestite ale culturii clasice. Aceasta, adăuga domnia sa, va fi spre cinstea naţiunii române şi spre glorificarea acelor strămoşi , cu care ne place adesea a ne mândri.

 Omul muncii și al științei

    “Naşterea acestui monument, spunea Grigore Tocilescu, stă în strânsă legătură cu însuşi leagănul istoriei neamului românesc. Uriaşul trofeu ce împăratul Traian a înălţat la Dunărea de Jos, după ce în două  crunte şi grele  războaie a sfărâmat pe vitejii daci şi le-a supus ţara, are pentru noi românii o îndoită însemnătate: el servă de nepieritoare mărturie nu numai pentru prefacerea Daciei în provincie romană, dar încă şi pentru minunatul proces început odată cu această prefacere, din care a răsărit cel dintâi vlăstar al naţiunii noastre”.
    Ziarul Tribuna scria în anul 1909 că Grigore Tocilescu  este unul din cei mai erudiţi bărbaţi,  “a cărui nume şi lucrări au fost  cunoscute şi apreciate în întreaga lume ştiinţifică de pretutindeni. La Universitate, al cărei profesor era, la Muzeul arheologic, la Academia Română, la Societatea Geografică, la Ateneul Român, la Societatea istorică, pe tot locul Tocilescu era omul muncii şi al ştiinţei”
    Prin pregătirea sa temeinică, prin inteligenţa, perseverenţa, pasiunea şi istovitoarea sa muncă, Tocilescu a adus timp de aproape trei decenii o contribuţie de excepţie la dezvoltarea arheologiei româneşti.  S-a stins din viaţă, răpus de o boală de inimă, la doar 59 ani.


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu