Despina Maria Baghiu: “ ca să mergi înainte, trebuie să calci pe moarte!”


  Poţi să accepţi orice pe lumea asta, dar cel mai greu este să vezi un copil atins de o boală incurabilă sau foarte greu de ţinut sub control. Este ca un exil într-o copilărie petrecută între patru pereţi, cu parfum de medicamente şi  tratamente dureroase…


Dr. Despina Maria Baghiu
 ...Şi nu există vinovaţi. Cancerul  amuţeşte deopotrivă părinţi şi medici. Iar copilul nu înţelege de ce nu mai are păr pe cap şi trebuie mereu să se acopere să scape de senzaţia că cineva râde de el; de ce oboseşte atât de repede şi de ce tanti doctoriţa i-o fi punând mereu acele perfuzii la mânuţe.De ce, dacă soarele îl invită la joacă prin ochiul ferestrei, nu poate să iasă? De ce nu poate prinde picurii de ploaie ce cad din cer atât de frumos şi de ce nu se mai duce la grădiniţă să se joace cu ceilalţi copii?  Uneori, partenerii de joacă ai copilului bolnav de leucemie sau cancer sunt oamenii în halate albe şi părintele internat alături de el. Nu ar fi o problemă, pentru că micuţul s-ar putea, cu timpul,  să creadă că aşa trebuie să fie. Dar ce face cu mama, care este tristă mereu ? Ochii lui mari şi nedumeriţi îi privesc chipul amprentat de suferinţă, chinuindu-se să-i zâmbească.Îşi ridică mânuţa şi şterge firicelul de apă ce se prelinge pe obrazul fără culoare şi nu înţelege durerea care îl face să şiroiască. În faţa unui tablou ca acesta, în care lupta dintre viaţă şi moarte este continuă, inegală şi nedreaptă, cercetătorii spiritului spun că « leucemia sau cancerul sângelui apare deseori la un copil care nu s-a simţit dorit sau crede că nu aparţine familiei sale.Această credinţă îi răpeşte bucuria de a trăi în lumea fizică şi îi trezeşte dorinţa de a se întoarce în lumea sufletului. În anumite cazuri, copilul ar putea să-şi dezvolte o ură inconştientă faţă de unul din părinţi ».De cealaltă parte, cercetătorii în medicină spun că avalanşa de leucemii este provocată de « radiaţii, infecţii virale, substanţe chimice şi poluare, alimentaţie necorespunzătoare , etc ».

« Nu pot lupta cu lipsa de onestitate! »

  Este ora 14.Intru în cabinetul doctoriţei Maria Despina Baghiu, şefa hematooncologiei pediatrice de la Spitalul Clinic Judeţean din Tîrgu Mureş. O privesc cercetător…Faţă în faţă cu fiinţa care şi-a dedicat viaţa copiilor bolnavi de cancer simt o pace vindecătoare. Primele cuvinte pe care le rosteşte poartă amprenta timbrului unei voci numai bună de citit poveşti . Privirea este atât de limpede şi de sinceră…De ce mă mir, oare ? Şi de ce o fi ales să trateze cancerul tocmai la copii?  Mă gândesc că e mult mai dramatic să vezi suferinţa pe chipul unui înger,e mult mai greu să negociezi cu moartea pentru viaţa unui suflet nevinovat...De ce mi-or fi venit astfel de idei?  “Când am început să mă gândesc la o carieră în acest domeniu, am ales medicina generală. După trei ani de practică, am ajuns la concluzia că nu pot lupta cu lipsa de onestitate a adulţilor, că este incompatibilă cu personalitatea mea. Lucrul cu copiii a fost ceva natural, firesc, nu a fost un impact. Probabil că există un fluid , un fel de câmp magnetic al persoanei care se apropie de ei, căci simt”.
   Pentru Maria Baghiu a lucra cu copilul bolnav de leucemie presupune un consum enorm de energie. Şi chiar dacă boala în sine reprezintă o dramă, este în acelaşi timp şi o provocare. Una care te consumă, te obligă să dai tot din tine, dar care lasă şi urme. O provocare care te menţine în starea de luptă continuă. Din exterior se vede simplu: medicul face o schemă de tratament, apoi o urmează. Dar nu este aşa. Trebuie să fii construit pentru asta, să insufli încredere, să dai, atât cât îţi stă în putere şansa la viaţă, să ai destulă energie pozitivă aşa încât să-i încarci şi pe ei ; să dai totul dar în acelaşi timp să ai un filtru pentru ca sentimentele să nu te doboare. Tu eşti medicul, tu trebuie să fii în stare să le dai forţă şi să faci faţă, pentru că boala aceasta înseamnă un drum lung, foarte lung şi obositor pentru toţi. Totuşi, spune doctorița,
 “cancerul la copil are şanse destul de bune de supravieţuire. Foarte mulţi copii - acum adulţi - pe care i-am tratat, vin şi mă vizitează. Acest lucru îmi spune că fac ceea ce trebuie ”.  

Fără echipă, sunt nimic!

   Doctoriţa spune că marele avantaj în lupta împotriva cancerului este acela că asistentele cu care lucrează îi sunt alături din anul 1984, iar colaboratorii mai tineri sunt foştii ei studenţi “am reuşit să facem o echipă şi să ne mulăm după ceea ce este necesar pentru fiecare pacient în parte.Fără echipă, eu sunt nimic! Or, interesul comun este centrat pe vindecarea pacientului”. Aflu că cea mai frecventă formă de cancer la copil este leucemia şi cuprinde toate vârstele, de la trei luni la 16 ani. Copiii nu înţeleg noţiunea de cancer, pentru ei este un cuvânt oarecare, dar ştiu că în organismul lor există nişte celule rele care le mănâncă pe cele bune şi, desigur,mai ştiu că lupta se dă împotriva celor rele.Fără doar şi poate, copiiii nu realizează gravitatea bolii.În timpul tratamentului,  echilibrul psihic şi menţinerea vie a speranţei sunt vitale. Copiii sunt însoţiţi de părinţi şi acest lucru le dă o mare încredere.Mai trist este când părintele dă semne de diperare, este depresiv , acest lucru fiind în dezavantajul copilului, pentru că el evoluează în sentimente în funcţie de atitudinea medicului şi a părintelui. Acesta“ ne poate ajuta sau ne poate împiedica în drumul spre vindecare ”.

A merge pe sârmă...

   La uşa cabinetului doctoriţei bate un tânăr de 23 de ani  şi spune bună ziua.Apoi cere informaţii despre un fost pacient tratat de leucemie cu ani în urmă.Firesc, doctoriţa întreabă în ce calitate cere aceste informaţii şi atunci tânărul exclamă : “ Eu sunt Pachi şi am venit special în Tîrgu Mureş să vă văd şi să vă spun că sunt bine!” Oare ce simte doctoriţa în aceste momente? “Simt că n-am trăit degeaba! El conştientizează că i-am salvat viaţa şi acesta este un lucru extraordinar.De fapt, cei ca el sunt motorul  care ne ajută să mergem mai departe”. Să tratezi copiii bolnavi de cancer presupune  momente de cădere şi renaştere din cenuşă,  momente când, din lipsă de donator compatibil, trebuie să iei decizia autotransplantului, dar cea mai dureroasă este clipa în care ai o pierdere : “Este dureros! Şi atunci când fac tot ce este posibil să-l salvez, dar şi când am sentimentul că aş fi putut face mai mult şi, din motive tehnice, nu am reuşit”. Sentimentul pe care-l încearcă medicul când se luptă pentru viaţa unui pacient este comparabil cu mersul pe sârmă: “atât de mult m-am implicat în lupta aceasta cu moartea, încât am uitat la un moment dat cum arată un copil sănătos.Parcă am intrat într-un tunel cu aceşti copii, în care singura variantă este să ajung la acea luminiţă dătătoare de viaţă. Când mi s-a născut nepoţica Gloria, am avut o revelaţie.Fetiţa aceasta mi-a reconvertit cumva sentimentele, mi-a deschis nişte ferestre în întuneric”.Oare îi mai trebuie ceva unui medic pentru a ieşi victorios din această luptă, în afară de cunoştinţele din facultate şi experienţa acumulată? Zâmbeşte. “Mai trebuie empatie, toleranţă şi arta comunicării”.

Metamorfoză cu final de aripă de fluture

  Privesc omul din faţa mea şi îmi dau seama că lupta cu moartea a modelat-o şi a împodobit-o cu aura unui calm luminos. Este profesor universitar, medic, mamă, bunică şi poate că îşi va lăsa toată experienţa acumulată într-o carte, ca o lecţie de viaţă pentru medici şi pacienţi. A trecut prin nebunia tinereţii, ca noi toţi, a fost o fire dinamică – este şi acum , dar un dinamism mult mai eficient. A trăit succese şi eşecuri,frământări , renaşteri , îndoieli şi speranţe.Toate acestea au modelat-o ca pe o piatră preţioasă... Mă plimb prin birou în tăcere.De pe un perete îmi atrage atenţia un colaj de fotografii ale Mariei Baghiu, în diferite momente fericite sau critice.Pe fiecare din acele chipuri se poate citi pe rând fericirea, îndoiala, mulţumirea... În centru, ca o inimă,se află cea mai frumoasă imagine: doctoriţa, fiica şi nepoata. O metamorfoză cu final de aripă de fluture. “Ca să mergi înainte”, adaugă doctoriţa ca un epilog, “trebuie să calci pe moarte. Şi , de ce nu, îţi mai trebuie şi puţin noroc în viaţă! » 

 Georgeta Istrate
                                                                                     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abia acasă m-a apucat plânsul! - Murivale Mureșan Vasile, Expoziția Marian din Măgura

           Nu mă satur să vorbesc cu Maestrul Murivale Mureșan Vasile! El descrie atât de viu sentimentele pe care le are în legătură cu via...