Poţi să accepţi orice pe lumea asta, dar cel mai greu
este să vezi un copil atins de o boală incurabilă sau foarte greu de ţinut sub
control. Este ca un exil într-o copilărie petrecută între patru pereţi, cu
parfum de medicamente şi tratamente
dureroase…
...Şi nu există
vinovaţi. Cancerul amuţeşte deopotrivă
părinţi şi medici. Iar copilul nu înţelege de ce nu mai are păr pe cap şi
trebuie mereu să se acopere să scape de senzaţia că cineva râde de el; de ce
oboseşte atât de repede şi de ce tanti doctoriţa i-o fi punând mereu acele
perfuzii la mânuţe.De ce, dacă soarele îl invită la joacă prin ochiul
ferestrei, nu poate să iasă? De ce nu poate prinde picurii de ploaie ce
cad din cer atât de frumos şi de ce nu se mai duce la grădiniţă să se joace cu
ceilalţi copii? Uneori, partenerii de
joacă ai copilului bolnav de leucemie sau cancer sunt oamenii în halate albe şi
părintele internat alături de el. Nu ar fi o problemă, pentru că micuţul s-ar
putea, cu timpul, să creadă că aşa
trebuie să fie. Dar ce face cu mama, care este tristă mereu ? Ochii lui
mari şi nedumeriţi îi privesc chipul amprentat de suferinţă, chinuindu-se să-i
zâmbească.Îşi ridică mânuţa şi şterge firicelul de apă ce se prelinge pe
obrazul fără culoare şi nu înţelege durerea care îl face să şiroiască. În faţa
unui tablou ca acesta, în care lupta dintre viaţă şi moarte este continuă,
inegală şi nedreaptă, cercetătorii spiritului spun că « leucemia sau
cancerul sângelui apare deseori la un copil care nu s-a simţit dorit sau crede
că nu aparţine familiei sale.Această credinţă îi răpeşte bucuria de a trăi în
lumea fizică şi îi trezeşte dorinţa de a se întoarce în lumea sufletului. În
anumite cazuri, copilul ar putea să-şi dezvolte o ură inconştientă faţă de unul
din părinţi ».De cealaltă parte, cercetătorii în medicină spun că avalanşa
de leucemii este provocată de « radiaţii, infecţii virale, substanţe
chimice şi poluare, alimentaţie necorespunzătoare , etc ».
« Nu pot lupta cu lipsa de onestitate! »
Este ora 14.Intru
în cabinetul doctoriţei Maria Despina Baghiu, şefa hematooncologiei pediatrice
de la Spitalul Clinic Judeţean din Tîrgu Mureş. O privesc cercetător…Faţă în
faţă cu fiinţa care şi-a dedicat viaţa copiilor bolnavi de cancer simt o pace
vindecătoare. Primele cuvinte pe care le rosteşte poartă amprenta
timbrului unei voci numai bună de citit poveşti . Privirea este atât
de limpede şi de sinceră…De ce mă mir, oare ? Şi de ce o fi ales să
trateze cancerul tocmai la copii? Mă
gândesc că e mult mai dramatic să vezi suferinţa pe chipul unui înger,e mult
mai greu să negociezi cu moartea pentru viaţa unui suflet nevinovat...De ce mi-or
fi venit astfel de idei? “Când
am început să mă gândesc la o carieră în acest domeniu, am ales medicina
generală. După trei ani de practică, am ajuns la concluzia că nu pot lupta cu
lipsa de onestitate a adulţilor, că este incompatibilă cu personalitatea mea.
Lucrul cu copiii a fost ceva natural, firesc, nu a fost un impact. Probabil că
există un fluid , un fel de câmp magnetic al persoanei care se apropie de ei,
căci simt”.
Pentru Maria
Baghiu a lucra cu copilul bolnav de leucemie presupune un consum enorm de
energie. Şi chiar dacă boala în sine reprezintă o dramă, este în acelaşi timp şi
o provocare. Una care te consumă, te obligă să dai tot din tine, dar care lasă
şi urme. O provocare care te menţine în starea de luptă continuă. Din exterior
se vede simplu: medicul face o schemă de tratament, apoi o urmează. Dar nu este
aşa. Trebuie să fii construit pentru asta, să insufli încredere, să dai, atât
cât îţi stă în putere şansa la viaţă, să ai destulă energie pozitivă aşa încât
să-i încarci şi pe ei ; să dai totul dar în acelaşi timp să ai un filtru pentru
ca sentimentele să nu te doboare. Tu eşti medicul, tu trebuie să fii în stare
să le dai forţă şi să faci faţă, pentru că boala aceasta înseamnă un drum lung,
foarte lung şi obositor pentru toţi. Totuşi, spune doctorița,
“cancerul la
copil are şanse destul de bune de supravieţuire. Foarte mulţi copii - acum
adulţi - pe care i-am tratat, vin şi mă vizitează. Acest lucru îmi spune că fac
ceea ce trebuie ”.
Fără echipă, sunt nimic!
Doctoriţa
spune că marele avantaj în lupta împotriva cancerului este acela că asistentele
cu care lucrează îi sunt alături din anul 1984, iar colaboratorii mai tineri
sunt foştii ei studenţi “am reuşit să facem o echipă şi să ne mulăm după ceea
ce este necesar pentru fiecare pacient în parte.Fără echipă, eu sunt nimic! Or,
interesul comun este centrat pe vindecarea pacientului”. Aflu că cea mai
frecventă formă de cancer la copil este leucemia şi cuprinde toate vârstele, de
la trei luni la 16 ani. Copiii nu înţeleg noţiunea de cancer, pentru ei este un
cuvânt oarecare, dar ştiu că în organismul lor există nişte celule rele care le
mănâncă pe cele bune şi, desigur,mai ştiu că lupta se dă împotriva celor
rele.Fără doar şi poate, copiiii nu realizează gravitatea bolii.În timpul
tratamentului, echilibrul psihic şi
menţinerea vie a speranţei sunt vitale. Copiii sunt însoţiţi de părinţi şi
acest lucru le dă o mare încredere.Mai trist este când părintele dă semne de
diperare, este depresiv , acest lucru fiind în dezavantajul copilului, pentru
că el evoluează în sentimente în funcţie de atitudinea medicului şi a
părintelui. Acesta“ ne poate ajuta sau ne poate împiedica în drumul spre
vindecare ”.
A merge pe sârmă...
La uşa
cabinetului doctoriţei bate un tânăr de 23 de ani şi spune bună ziua.Apoi cere informaţii
despre un fost pacient tratat de leucemie cu ani în urmă.Firesc, doctoriţa întreabă
în ce calitate cere aceste informaţii şi atunci tânărul exclamă : “ Eu
sunt Pachi şi am venit special în Tîrgu Mureş să vă văd şi să vă spun că sunt
bine!” Oare ce simte doctoriţa în aceste momente? “Simt că n-am trăit degeaba!
El conştientizează că i-am salvat viaţa şi acesta este un lucru extraordinar.De
fapt, cei ca el sunt motorul care ne
ajută să mergem mai departe”. Să tratezi copiii bolnavi de cancer presupune momente de cădere şi renaştere din cenuşă, momente când, din lipsă de donator compatibil,
trebuie să iei decizia autotransplantului, dar cea mai dureroasă este clipa în
care ai o pierdere : “Este dureros! Şi atunci când fac tot ce este posibil să-l
salvez, dar şi când am sentimentul că aş fi putut face mai mult şi, din motive
tehnice, nu am reuşit”. Sentimentul pe care-l încearcă medicul când se luptă
pentru viaţa unui pacient este comparabil cu mersul pe sârmă: “atât de mult
m-am implicat în lupta aceasta cu moartea, încât am uitat la un moment dat cum
arată un copil sănătos.Parcă am intrat într-un tunel cu aceşti copii, în care
singura variantă este să ajung la acea luminiţă dătătoare de viaţă. Când mi s-a
născut nepoţica Gloria, am avut o revelaţie.Fetiţa aceasta mi-a reconvertit
cumva sentimentele, mi-a deschis nişte ferestre în întuneric”.Oare îi mai
trebuie ceva unui medic pentru a ieşi victorios din această luptă, în afară de
cunoştinţele din facultate şi experienţa acumulată? Zâmbeşte. “Mai trebuie
empatie, toleranţă şi arta comunicării”.
Metamorfoză cu final de aripă de fluture
Privesc omul
din faţa mea şi îmi dau seama că lupta cu moartea a modelat-o şi a împodobit-o
cu aura unui calm luminos. Este profesor universitar, medic, mamă, bunică şi
poate că îşi va lăsa toată experienţa acumulată într-o carte, ca o lecţie de viaţă
pentru medici şi pacienţi. A trecut prin nebunia tinereţii, ca noi toţi, a fost
o fire dinamică – este şi acum , dar un dinamism mult mai eficient. A trăit
succese şi eşecuri,frământări , renaşteri , îndoieli şi speranţe.Toate acestea
au modelat-o ca pe o piatră preţioasă... Mă plimb prin birou în tăcere.De pe un
perete îmi atrage atenţia un colaj de fotografii ale Mariei Baghiu, în diferite
momente fericite sau critice.Pe fiecare din acele chipuri se poate citi pe rând
fericirea, îndoiala, mulţumirea... În centru, ca o inimă,se află cea mai
frumoasă imagine: doctoriţa, fiica şi nepoata. O metamorfoză cu final de aripă
de fluture. “Ca să mergi înainte”, adaugă doctoriţa ca un epilog, “trebuie să
calci pe moarte. Şi , de ce nu, îţi mai trebuie şi puţin noroc în viaţă! »
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu