Te voi iubi mereu!

Tristeţea din privire

      Fata ţinea telefonul la ureche. De la  celălalt capăt al firului,  asculta cea mai frumoasă şi mai dulce voce care îi mângâiase clipele în momentele grele ale vieţii. Era vocea iubitului, care plecase din lumea aceasta , fără să-şi ia rămas bun de la ea. Nu înţelegea cuvintele, dar simţea o fericire fără seamăn şi, în timp ce asculta vocea, îşi spunea: „am simţit că trăieşti!!! Am ştiut că mă vei căuta!!!...”

     Apoi, ca prin farmec, imaginea iubitului îi apăru în faţă. Avea pe umăr geanta crem, era îmbrăcat în pantalonii maron de velur şi purta o cămaşă cu nuanţe gri. Când îşi ridică privirea şi îi întâlni ochii,  crezu că se prăbuşeşte. Privirea lui era atât de tristă! Doamne, cât de tristă! În timp ce se priveau, ea gândea că el a plecat din viaţa ei pentru o altă femeie. Imediat luă o atitudine mândră, apoi mai privi o dată chipul. El nu scoase niciun cuvânt, ea îl privea înmărmurită, dar niciunul nu avea curajul să spună ceva. Ciudat este că, după ce el dispăru în neantul din care venise, ea simţi  un fel de satisfacţie pentru tristeţea lui. Se gândea că străina care i-l furase, nu l-a putut face fericit şi nu îl va putea face aşa cum îl făcuse ea. De aceea era atât de trist...

O luptă inegală

      La un moment dat, sirena unei maşini de Salvare  o trezi. Îşi dădu seama că, în sfârşit, îl visase, că acest vis putea fi un dar de despărţire. Ţipă atât de tare,  încât simţi că se zguduie Universul. Apoi scoase  un geamăt ca  de animal rănit,  care se transformă într-un hohot de plâns. Căzută în genunchi, rosti cu glas tare: „şi dacă mi-ai fi făcut asta, te-aş fi iertat! Sigur că te-aş ierta dacă m-ai înşela cu o fiinţă umană, dar cu Moartea nu pot să mă pun! Ea este femeia neagră din ghearele căreia nu mai poţi scăpa, iar închisoarea ei nu are nicio portiţă de evadare. Cu ea nu pot lupta!!!”

    Mintea fetei era invadată de întrebări pe care voia să le evite, dar nu reuşea.  De ce nu putea închide  trecutul într-o amintire ?  De ce fiinţa lui o durea atât de mult? De ce? Răspunsul se afla în faptul că el o iubise aşa cum,  în toată istoria omenirii,   niciun bărbat nu-şi iubise femeia. 

   Înainte să plece din lumea aceasta, el alesese să se supună unui tratament sever,  de dragul ei. Voia să fie frumos şi sănătos, să o poată face fericită.  În timp ce se lupta să trăiască, el îi spusese: „Dragostea ta este suprema motivaţie a acestei nedrepte şi inegale lupte cu Universul”.

„Te ador, frumoasa mea!”

    Absenţa lui o durea pentru că îi lăsase amintiri atât de puternice,  încât nu puteau fi închise într-o cutie şi depozitate pur şi simplu  în podul casei. El o divinizase, o pusese deasupra lui, o numea „Minune”, „Zeiţă”, „Zână”, „Floare”, „Rai”... Când se afla departe de ea, lua telefonul şi-i spunea:  „Doamne, cât îmi lipsesc clipele noastre de bucurie divină! Tot trupul şi sufletul îmi vibrează  de fericire că mă iubeşte o Minune ca tine. Te ador, frumoasa mea!”

   El nu o închisese într-o colivie doar pentru  plăcerea ochilor săi. Nu! O încurajase să zboare cât mai sus, ştiind sigur că se va întoarce la el, deoarece nu poate supravieţui fără iubirea pe care  i-o dăruieşte. Îi spunea de zeci de ori pe zi că o iubeşte şi că este cea mai frumoasă Minune care a existat vreodată,  că el este  un mare norocos să o întâlnească. El era Grădinarul care-şi adora floarea. Fiindcă era sărac, îi spunea că, dacă cineva i-ar oferi toate bogăţiile pământului în schimbul iubitei, le-ar refuza. Sau  dacă acele bogăţii ar fi deja ale lui, pentru frumoasa lui iubită,  ar renunţa la tot. Cu ea putea trăi şi într-un bordei, dar fără ea nu putea trăi nici în palate!

A trăi pentru omul iubit

     Iubirea lor fusese una neobişnuită, căci zburau la altitudini inimaginabile, acolo unde fericirea nu este sclava timpului. Şi ea...Ea trăia pentru el. Până să-l cunoască,  nu dăduse o mare importanţă felului cum arată sau se îmbracă. Acum devenise atentă la aceste lucruri. Iubirea pentru el şi  dorinţa de a-l face fericit o transformaseră  total. Nu mai făcuse pentru nimeni  ceea ce  făcea pentru el. Era ca o recunoştinţă că venise în viaţa ei. Îmbrăţişarea pe care el  i-o oferea, era îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Credea că însuşi Iisus o iubea prin privirea, mângâierile şi ocrotirea pe care le primea de la acest om. Ce dureroase şi grele sunt amintirile!

Revelaţia

      Ieşi în curte.  Soarele nu răsărise încă. Roua strălucea pe firele de iarbă într-un fel magic. Îşi luă sandalele albe în mâini şi porni în picioarel goale pe câmp. Îşi căuta, cu disperare, iubitul. Şi în acea emoţie, care făcea ca inima să-i bată ca o tobă, avu o revelaţie liniştitoare. Fiecare picătură de rouă părea mângâierea înviorătoare şi îmbătătoare a iubitului. Adierea vântului îi alinta pletele, aşa cum o făcuseră mâinile lui magice. Şi ca tabloul să fie perfect, Soarele se năştea de după dealuri. Frumuseţea momentului îi tăie răsuflarea. Astrul părea că o priveşte cu ochii rugători şi plini de dragoste ai iubitului. Zâmbi, căci îl descoperi  peste tot. Inspiră adânc, să se umple cu fiinţa lui.

     De azi înainte, în zori, va ieşi la întâlnirea cu el. Are  nevoie de dragostea lui,  ca să poată supravieţui! Şi dacă iubirea lor se metamorfozase astfel, ea nu avea decât să o accepte, căci el este omul de neînlocuit. Ce întâlnire frumoasă avusese în acea dimineaţă!  

Cum să renunţi la bucuria supremă?

    Fata se întoarse în cameră.Voia să-i audă vocea, să-i vadă chipul...  Căută în mesajele de pe telefon câteva cuvinte de la el. Avea arhivate câteva din perioada în care  fusese bolnav, când ea îl rugase zilnic  să nu o părăsească. El îi răspundea că,  atâta vreme cât ea îl va iubi, el nu va pleca: „Dacă mii de ani am căutat vrăjita perlă albastră a fericirii, şi în sfârşit am găsit-o,  crezi că aş putea renunţa vreodată la această bucurie supremă? De dragul tău, am să mă lupt şi cu hainul Cronos!”  Apoi, degetele îi alunecară pe un alt mesaj. Fata îşi aminti cu amărăciune că îl primise după ce ea se supărase pentru nu ştiu care motiv: „Iartă-mă, iubito, dacă te-am supărat cu ceva, dar cred că ar trebui să fii supărată pe Universul care mă pedepseşte pentru că am îndrăznit să te înalţ,  în inima mea, deasupra Lui. Te voi iubi mereu!”

Georgeta Istrate