Părintele Ion Buga: "sunteţi obligaţi să înviaţi!"

    

    Astăzi, în ziua Învierii Domnului Iisus Hristos, gândul mă poartă către  preotul care, prin cuvintele sale şi prin vocea sa, mi-a pătruns în suflet. El nu este ca ceilalţi preoţi! Este deschis, cu el poţi dicuta orice subiect, indiferent din ce domeniu ar fi. El este capabil să pună imaginile vieţii de zi cu zi  în concordanţă cu  învăţătura creştină. Cuvintele sale ne arată mai bine legătura dintre pământ şi cer.  Predicile lui nu sunt despre lucruri abstracte, nu sunt despre lucruri îndepărtate de noi şi de viaţa noastră.  Predicile lui arată spre noi, aici şi acum! Ne arată  caracterele, felul în care reacţionăm. Şi dor cumplit! Pentru că ne fac să ne ruşinăm de egoismul nostru.

      Poate vă întrebaţi cine este omul acesta. Vorbesc despre părintele Ion Buga, a cărei predică despre înviere o voi reda în continuare...

DUMINICA ÎNVIERII DOMNULUI 

 (30 aprilie 2000- orele 3)

    "Ne-am întâlnit în biserică, în Săptămâna Mare, şi „am împlinit legea şi proorocii”. Am încercat să realizăm şi răstignirea,  şi îngroparea. Acum ne opintim la înviere. Eu am recunoscut sincer că nu am prea reuşit  cu răstignirea şi cu îngroparea. Am rămas la suprafaţa problemelor. Nu ne-am integrat personal şi real. Cu învierea este şi mai greu. Aparent, s-ar zice: acum e de noi! Ne lăsăm mai greu la cruce, la durere. La înviere, merge! Învierea este bucurie. Este bucurie, dar această bucurie nu este  nimic altceva decât preţul  durerii, dacă acea durere a fost adevărată. Nefiind aceea adevărată, aceasta nu are cum să fie reală.

Un plânset care zguduia pereţii Bucureştilor

      Purtând astăzi în suflet sentimentul  sincer al neputinţelor noastre clar exprimate, Dumnezeu mi-a scos în cale momentul  care să sfâşie inima acestei neputinţe. Veneam prin centrul Bucureştiului .Undeva, pe la cinematograful Luceafărul,   un copil al străzii (nu mai era copil, era deja mare) destul de handicapat, urla cum nu am mai auzit: un plânset cutremurător . Se zguduiau pereţii Bucureştiului . L-am întrebat de ce plânge. Nici el nu ştia de ce plânge. Plângea el pentru neputinţa noastră. Nu a putut să-l domolească nimeni. Era urletul unui mileniu de fals, de neputinţă, de minciună, de cosmetizări, de ceremonii, de politică. Din religie (mai ales din religie) s-a făcut politică şi război.

În numele Lui Hristos, s-a minţit şi s-a ucis

      Aceasta veţi citi în istoria  de o mie şi ceva de ani. În numele lui Hristos s-a minţit şi s-a ucis. Şi astăzi la fel se face. Pe la orele 18-19, şefii partidelor salutau cu „Hristos a înviat!” poporul pe care îl mint în fiecare zi. Vă imaginaţi cum suna religia creştină  în gura acestora? Iar mi-am adus aminte de urletul copilului, singurul glas autentic. Acela nu mai minte. Mi-am mai adus aminte de un alt strigăt, poate chiar mai sinistru decât al acestui tânăr, victima noastră. Exact a celor de aici, începând cu mine. Dacă noi existăm aici, el cum mai este acolo? Noi ce suntem aici? Suntem creştini buni, oameni ai rugăciunii , oameni ai iubirii, ai jertfei.  Rezultatele unde sunt?  De ce în paralel cu noi există aşa ceva? Dacă el există, noi nu suntem. Nu se poate şi una şi alta. Undeva nu există ceva.

„Eu nu cred, eu sunt atee!”

       Mi-am adus aminte de un alt strigăt: undeva pe lângă Geneva,  o tânără liceană franţuzoaică , de o rară frumuseţe,  un chip al civilizaţiei ultramoderne sofisticate, era îmbrăcată frumos, cu îmbrăcămintea normală. M-a surprins aceasta la vârsta ei. Avea o amabilitate extraordinară. Am intrat în dialog câteva minute. Un dialog uluitor care s-a încheiat, printre altele, cam aşa (luni, după Învierea catolică) astăzi, voi nu vă duceţi la biserică? S-a apărat ca de ceva care se prăbuşea peste ea, ceva care o ameninţa cumplit: „nu, nu, eu nu cred, eu sunt atee; eu nu m-am dus niciodată la biserică!”. A rămas icoană creştină fără Hristos, fără biserică.

Cea mai mare sfâşiere

      Aceste două imagini le port. Cu acestea am venit să facem Învierea astăzi. Ameninţările sunt cumplite. Întrebarea este: putem să înviem alături de aceste două strigăte tulburătoare  care sunt rodul nostru? Mai ales al nostru, al preoţilor: NOI SUNTEM RESPONSABILI CU TOATE EŞECURILE LUMII. Dumneavoastră sunteţi de-abia în al doilea rând. Dumneavoastră sunteţi vinovaţi pentru că ne-aţi îngăduit nouă să eşuăm De ce să nu spunem? Poate chiar v-a convenit. Aveţi în noi un „alibi”. Avem dreptul să înviem , să ne înălţăm la Dumnezeu? Căci asta este învierea! Dumnezeu Se vede aici? Este pe chipul nostru? Nu ai cum să-L alungi de la înviere. Dar în acelaşi timp, în clipa aceasta, canalele Bucureştiului sunt pline de aceşti copii. Noi înviem, iar ei stau în canale. Vreţi sfâşiere mai mare? Este mare minciună pe pământ! Până aici a fost partea tristă. O să spuneţi: părinte, nu puteţi ierta măcar în noaptea aceasta! Eu vă iert, şi Dumnezeu ne iartă. Vă spun însă acestea ca să ştiţi că sunteţi obligaţi să înviaţi. Trebuie neapărat să înviem, în ciuda acestor realităţi.; porunca învierii este mai mare decât toate. Nu aş vrea însă să înviem la fel de uşor precum am trăit. Rodul traiului nostru superficial şi amatorist este cel de care am vorbit. Pentru înviere trebuie să găsim ceva în altă parte. Trebuie să scormoniom şi să găsim în noi o anumită putere, o putere pe care nu am folosit-o , pentru a putea învia, în asemenea condiţii. Acum un an a trebuit să înviem printre bombele din Serbia. Anul acesta războiul nu este mai mic: v-am arătat cum este. Este acelaşi dezastru , fie morţii din Serbia , fie copiii străzii de la noi , fie ateii din Franţa ( şi nu numai), în proporţie  de 60 la sută, după un sondaj de ultimă oră. Acesta este marele  război. Noi trebuie să-i înviem exact pe aceştia: pe cei morţi, şi pe cei vii care sunt mai morţi decât cei morţi. Dintre aceşti morţi, cei dintâi suntem noi.

Să ne apucăm de înviat!

    Nu vreau să vă descurajez de la înviere, dar vreau să vă provoc de aşa manieră încât chiar să reuşim să înviem. Şi nu numai noi să înviem; poate reuşim, la Sfânta Liturghie care  urmează, să-L aducem cât mai puternic pe Dumnezeu, să rezolve El ceea ce n-am putut noi. Numai o minune a Lui  ne mai poate salva în situaţia din care ne aflăm.

    Închei, rugându-vă din suflet să nu mai glumim cu învierea. Nu putem glumi cu Duhul Sfânt! Vă rog să ne ajutăm unul pe altul şi chiar să ne apucăm de înviat. A trecut vremea vorbelor. Ce vorbe frumoase s-au spus! Nu mai este loc de ele!  Acum să ne apucăm şi de treabă! Vă rog să luaţi aminte la această Liturghie a Învierii, să vedeţi cât înviaţi. Dacă nu veţi reuşi deloc, să plângeţi! Eu cred că veţi reuşi! Să ne ajute Dumnezeu să înviem în Liturghia vieţii!"

( Evanghelie şi Liturghie, Predici, vol II, Pr. Prof. Ion Buga, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, p. 198-201; fotografia este scanată de pe coperta volumului)

G. I.