Frunzele cad, mi-e inima grea,
Un şuier pustiu în sufletul gol,
Să nu plângi, te rog, mama mea
Când vezi cum trec cu-ncetul şi mor
Ai fi dorit, poate , să fiu fericită
Ai fi dorit să am parte de ce n-ai avut,
Dar precum frunza-i bătută de vânt
Tot astfel viaţa mea e sortită
Prin râuri de lacrimi şi valuri de sânge
Cuvinte tăioase ca săbii în vânt,
Sufletul meu rătăceşte şi plânge
Şi inima mea se pierde tăcând...
Un vânt ucigaş mi-a smuls dintre tâmple
Şi ultimul vis ce-l ţineam înadins
Să-mi fie lumină, motiv şi speranţă
Pe astă planetă pierdută-n abis
Georgeta Istrate
Poezia asta...e prea mult pentru mine azi!
RăspundețiȘtergerenumai tu ma vei iubi neconditionat
Poate parea ciudata caracterizarea mea, dar asa am simtit: Un mod personal, spectaculos si foarte frumos de a-ti exprima durerea. Desi vietile noastre sunt identice, ca si modul in care gandim si vedem lumea, eu nu cred ca:"Un vant ucigas mi-a smuls dintre tample/Si ultimul vis ce-l tineam inadins...". Ultimul vis - al meu si al tuturor - este adevaratul Caron, cel ce ne va ajuta sa trecem, lin si fara regrete, inspaimantatorul Styx.
RăspundețiȘtergere