Biserica Sfântul Gheorghe Nou

   În dimineaţa acelei duminici, ploua torenţial, iar eu mă aflam pe străzi. Stropii reci şi repezi se izbeau de trotuare cu violenţă, iar vântul părea hotărât să rupă crengile pustii ale copacilor. Îmi trebuia urgent un adăpost...

     În faţa mea, statuia domnitorului Constantin Brancoveanu părea că-mi vorbeşte. Mi-am ridicat privirea şi, prin perdeaua de ploaie, am putut să văd  Biserica “Sfântul Gheorghe Nou”. Parcă îmi zâmbea, invitându-mă  să intru. Paşii mei au început să alerge spre intrare. Eram atât de udă încât puteam să mă confund cu un vers bacovian... Ce pace vindecătoare! Din Sfântul Altar se auzea o muzică lină, o cântare psaltică premergătoare Sfintei Liturghii. Credincioşii încă nu umpluseră biserica. O clipă am avut senzaţia că mă aflu într-o catedrală din cer, deosebit de frumoasă. Cele trei covoare sângerii conduceau spre Sfântul Altar. Lumina dinăuntru avea o claritate misterioasă.Parfumul de mir ocupase tot aerul, pătrunzând în respiraţie, ca o mângâiere pentru suflet.Candele luminau chipuri de sfinţi şi de îngeri.Icoana Sfântului Nicolae arăta spre racla cu moaşte,iar Mântuitorul stătea în aşteptarea candidaţilor la mântuire. Privirea Lui blândă şi tristă se confunda cu lumina ce răzbătea prin ferestre şi părea că spune: Cauţi iubirea?! Eu sunt!

“Stelele-n cer”

     Dintr-o dată, am simţit nevoia să mă îndrept către vânzătoarea de obiecte bisericeşti: aveţi cumva istoricul acestei biserici? “Nu!”. M-am îndepărtat în linişte. Din locul în care mă aflam, puteam să văd mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu, căruia îi rememoram viaţa şi încercam să imaginez momentul dramatic al uciderii sale şi al fiilor săi, dar şi durerea  Doamnei Maria.Un glas feminin îmi întrerupse gândurile, vorbindu-mi ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Acele cuvinte îmi provocau fiori, o suferinţă a emoţiei tremurânde crea instantaneu imagini neştiute până atunci. Când glasul  a început să vorbească  despre un mare poet, am devenit şi mai atentă: “...  aici a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihai Eminescu. Ziua aceea a fost una specială, ca un ultim mesaj al poetului, ca o demascare a ipocriziei. Când convoiul mortuar se îndrepta spre cimitirul Bellu, în dreptul parcului Carol, s-a pornit, din senin, o ploaie torenţială. Mulţimea s-a împrăştiat. Au rămas câţiva apropiaţi, printre care Titu Maiorescu şi Ioan Slavici. Apoi ploaia s-a retras...” Ce coincidenţă! Tot ploaia mă obligase să intru în această biserică şi iată că am găsit aici urmele nefericitului poet. Mi-au venit în minte câteva versuri  :  “Stelele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/ Până ce pier...”  

Ultima ctitorie a voievodului

    

    

   Kilometrul zero al capitalei şi al credinţei ortodoxe române, ultima ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu! Cu siguranţă, istoria bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti este una dintre cele mai dramatice.Iniţial, a fost o mănăstire a cărei măreţie şi prăbuşire s-a confundat cu extazul şi agonia. Istoria acestor locuri consemnează prezenţa vieţii monahale încă din anul 1574, cu o biserică din lemn pe temelie de bolovani de râu. Devenind neîncăpătoare, datorită populaţiei tot mai crescânde a  Bucureştilor acelor vremuri, în anul 1669 sub domnitorul Antonie Voievod, a început construcţia unei biserici de zid,  încheiată în anul 1707 de Constantin Brâncoveanu.Câteva mii de bucureşteni, mitropolitul ţării şi patriarhi din străinătate  au asistat la sfinţirea bisericii, considerată “cel mai bogat lăcaş închinat Locurilor Sfinte”. Rezistenţa prin timp i-a fost pusă la încercare de teribilul cutremur din 1802, care  a provocat stricăciuni imense, zdrobindu-i chiar şi turlele. Nici nu se terminaseră lucrările de readucere la splendoarea de altădată, că o nouă lovitură avea s-o îngenuncheze: cutremurul din 1804, urmat de un incendiu devastator au fost pe punctul de a o şterge de pe faţa pământului. Frumuseţea i-a  fost redată şi de data aceasta. Picturile celebrului Pârvu Mutu împodobeau pereţii;catapeteasma din lemn de stejar poleită cu aur era confirmarea abundenţei materiale şi spirituale ; pardoseala din lespezi de piatră, amvonul de lemn zugrăvit, pridvorul sprijinit pe coloane de piatră şi cele 13 ferestre prin care pătrundea generoasă lumina, clopotniţa de zid ale cărei clopote chemau la rugăciune -  toate  vorbeau despre credinţă, cultură, statornicie...

 

Încercările

   

    Dar parcă o forţă duşmănoasă voia cu tot dinadinsul să o doboare.Încă un cutremur i-a retezat turlele, în anul 1838 ,iar incendiul din 23 martie 1847 a ruinat-o complet: palatul patriarhal,chiar şi clopotniţa,  casele egumeneşti şi chiliile din paiantă s-au prefăcut în scrum .Flăcările au mistuit deopotrivă documente, obiecte de cult, veşminte, toate averile şi daniile destinate Patriarhiei Sfântului Mormânt. Doar zidurile înnegrite de fum ale bisericii mai aminteau despre existenţa unui lăcaş sfânt. Singura consolare după dezastru era catapeteasma, care scăpase neatinsă. Procesul reînvierii lăcaşului a început treptat, restaurarea  frescelor revenindu-i pictorului Constantin Lecca. O nouă lovitură, provocată de cutremurul din 1940, obliga din nou la reparaţii. Supravieţuind atâtor dezastre, astăzi biserica este mai frumoasă ca oricând.Pe exterior, faţada este despărţită de un brâu sculptat din piatră masivă.Mormintele domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al soţiei sale Maria se află în naos, motiv de reculegere pentru credincioşii care vin aici. În plus, racla cu o parte din mâna Sfântului Mare Ierarh Nicolae este, de asemenea, o cale prin care miracolele se înfăptuiesc. Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva este motiv de mângâiere pentru mulţi. De asemenea, epitaful de la mormântul domnitorului, din catifea brodată cu aur, poartă energia degetelor fiicelor domnitorului. Icoanele vechi, candelabrele şi candelele aduc în actualiate energia unui timp ascuns în neguri.

Modele de sfinţenie

  

    Biserica poartă numele unui sfânt frumos şi viteaz , ca un prinţ al cerului, Sfântul Gheorghe, cel despre care se spune că “a ucis fiara ce se hrănea cu trupuri de oameni”. Faptele lui au adus în pragul disperării orgoliul împăratului Diocleţian, prigonitor al creştinilor, dar au făcut să se întoarcă la Dumnezeul cerurilor zeci de mii de oameni, inclusiv soţia despotului. Rănile provocate de tortura groaznică la care era supus înspăimântau poporul, însă vindecarea minunată care urma era dătătoare de speranţă. Iată discuţia pe care a avut loc între sfânt şi un idol: « Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine, ca un Dumnezeu?! » Înainte să se prăbuşească, demonul a răspuns în faţa întregii adunări şi a împăratului: “Dumnezeul adevărat nu sunt eu, ci Acela pe care tu îl propovăduieşti!” Inima împăratului însă a rămas împietrită.Ordinele lui au făcut să cadă capul frumos al Sfântului. Şi iată că în această biserică se află o altă mărturie de credinţă, cutremurătoare: cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu. O viaţă care seamănă izbitor cu a Sfântului Gheorghe şi  a Mântuitorului. Povestea lui vorbeşte despre trădare şi tortură, urmate de suferinţe incredibile. În ziua în care împlinea 60 de ani,15 august 1714, a preferat să moară decât să-şi lepede credinţa. Inima îi spunea că, dacă Hristos este Viaţa, păgânii nu făceau decât să-l arunce în braţele Vieţii, pe el şi pe cei patru fii, lumina ochilor săi.Când mezinul a ezitat în faţa morţii, tatăl i-a spus: “Fiul meu, nu vei putea trăi cu ruşinea de a-ţi fi trădat credinţa şi neamul.La ce bun să-ţi salvezi o astfel de viaţă?”

La ce este bună o viaţă fără Hristos?

    

   Nu ştiu de ce, dar  în ziua aceea, în timpul slujbei, îmi venea mereu în minte imaginea Mântuitorului bătând la o uşă fără clanţă. Vocea interioară îmi spunea: dacă din interior nu i se deschide, El nu poate intra... M-au trezit din visare clopotele bisericii, care anunţau sfârşitul slujbei.O ultimă intervenţie a părintelui Bogdan avea să imprime dulceaţa rugăciunii în suflete: “Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.Am ieşit.Vântul şi ploaia fuseseră învinse de soarele care aurea timid turlele bisericii cu o ploaie de raze.Din statuie, chipul domnitorului martir părea că strigă trecătorilor: la ce este bună o viaţă fără Hristos? 

     Georgeta Istrate