Un subiect delicat
8 octombrie 2021. Pare o zi normală de serviciu . Mariana, o colegă, încearcă să-mi spună ceva. Se vede că nu știe cum să înceapă , probabil este un subiect delicat. În cele din urmă, rostește: ” știi, mă întreb dacă printre prietenii tăi, nu ai cumva vreunul care deține obiecte valoroase, care au aparținut vreunui om important și pe care ar accepta să-l doneze pentru Asociația Veteranilor...Face o pauză lungă, căutându-și cuvintele. O ajut cu o întrebare, căci devin curioasă. Zic: ce legătură au obiectele valoroase cu asociația asta? Ezită puțin, apoi începe : ”poate îți amintești, ți-am spus cândva că sunt membru și voluntar în această asociațe a veteranilor...”. Rapid, îmi trec prin minte toate momentele în care Mariana povestea pe la ce activități a mers, ce bucurie avea uneori când participa la evenimentele ce marcau o dată istorică importantă pentru România. Toate avioanele miniaturale prinse pe rucsac și vestimentația ei, care are cel puțin un element împrumutat din uniforma soldaților noștri. Râdeam și spuneam: fată, tu în altă viață ai fost soldat...acum ți-ai găsit camarazii!...
Revin în prezent fiindcă, de data asta, Mariana este foarte serioasă. Îmi povestește că ei vor să contruiască un centru de recuperare pentru veterani și pentru veteranii răniți. Îmi explică și logica întrebării ei. Dacă cineva ar dona un obiect valoros, acesta ar intra într-o licitație, iar suma ar putea fi folosită de asociație pentru acel centru. Eu tac. Mariana se gândise la ceva, fiindcă mă întreabă: ” prietenul tău, pictorul acela cu barbă, despre care scrii uneori, nu ar vrea să doneze o lucrare executată de el ? Ar fi licitată, iar suma ar contribui...”
Nu o s-o fac!
Zic rece, cu voce scăzută, prizonieră a propriilor principii și a mentalității culturale generaliste : tu sugerezi să vorbesc cu acest pictor, dar nu o s-o fac! Apoi argumentez: și asta din două motive: primul este acela că lucrările pictorului despre care vorbești nu sunt cotate atât de mult încât să intre într-o licitație. Știi și tu...Fac o pauză pentru că ceea ce urmează să spun cam doare. O spun totuși : pentru societatea și timpurile în care trăim, un pictor în viață, nu e valorizat, din păcate. Sigur, sunt și excepții. Știi cum e, lumii îi este teamă de geniile vii, le preferă pe cele moarte! Iar al doilea motiv este acela că nu vreau să mă folosesc de această prietenie ca să obțin ceva, pentru mine sau altcineva. Nu, nu fac asta! Chiar dacă el ar accepta și ar face-o doar ca să nu mă refuze, nu m-aș simți bine. Prin urmare, ar fi o presiune pe care aș pune-o pe acest om , în virtutea faptului că suntem prieteni. Mariana tace, pare că îmi înțelege motivele . Eu adaug: uite, poți să-i trimiți tu un mesaj în privat. Având în vedere că nu te cunoaște, el poate, la rece, să dea curs sau nu acestui apel. Ok, zice colega. Mă ajuți tu să-l compun? Sigur. Dar trimite-mi pe whatsap câteva informații.
Mesajul...
După această conversație, plecăm fiecare la treaba ei. După vreun sfert de oră primesc acel text de la Mariana, pe care ar trebui să-l includ în mesajul pictorului: ” În semn de respect pentru sacrificiul luptătorilor români în teatrele de operații, Asociația Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, AMVVD, în colaborare cu Artmark, organizează Licitația caritabilă ” Pentru cei rămași”. Dacă puteți să ne sprijiniți cu orice fel de obiect care considerați că ar putea să se încadreze în cadrul licitației, vă rugăm să ne contactați”.
Cum să fac eu asta?
Buuuun! Să vedem cum facem introducerea și încheierea, căci cuprinsul îl avem ... În acel moment, mă cuprinde o emoție copleșitoare ( sentimentul îmi este familiar, se întâmplă când îmi vine o idee ). Pentru câteva secunde, timpul și spațiul dispar. O voce interioară îmi spune: faci un mesaj pentru o persoană când poți face pentru mii?! În aceste mii sau, de ce nu, milioane, îl poți include și pe acest pictor. Nu realizezi că poți participa la un proiect măreț pentru întreaga țară? Pentru o clipă, toate gândurile îngheață. Pe acest vid îmi răsună o întrebare: cum să fac eu asta?
Cum de nu m-am gândit?
Răspunsul răsună ca o revelație: prin ceea ce iubești cel mai mult: să scrii! Daaaaaaaaa! Cum de nu m-am gândit? Acest proiect nu privește doar un om, o instituție, un ceva! Ci este al tuturor românilor! Și, în acel moment, mi se derulează în minte scene de război din filme sau documentare, amintirea faptului că buncii mei au participat la al doilea război mondial, unul a murit pe front, iar celălalt îmi povestea mereu momentele dramatice pe care le-a trăit; imaginile înlăcrimate înregistrate în mintea mea de copil, când asistam la momentul separării tinerilor de părinți sau de iubită, când cineva din satul meu pleca în armată. Lacrimi și iubire, cântece de cătănie, împletite într-o dulce și dureroasă magie a vieții. În astfel de momente, nu poți despărți suferința, bucuria, iubirea, lacrimile, dorul . Ele alcătuiesc un amestec special, ca o rană sublimă, ca o experiență unică prin care sufletul trece și care-i modifică iremediabil structura.
Informații pentru documentare
După această revelație, o caut pe Mariana . Îi spun că aș vrea să fac un articol pe blogul meu, pe care să-l distribui pe pagina de Facebook, de unde ar putea fi citit de mult mai multă lume, inclusiv de acel pictor. Dar pentru asta, am nevoie de niște informații privitoare la acea asociație și proiectul ei. O rog să-mi trimită link-urile care m-ar ajuta să mă documentez cu privire la centrul de recuperare. Fata este de acord și, în câteva minute , primesc pe messenger tot ce am nevoie să știu.
Iată sursele de informație respective:
https://m.facebook.com/CRRV.AMVVD/?_rdr
https://www.facebook.com/marius.apostol.146
https://www.youtube.com/watch?v=SEU97EG3xNU
https://www.youtube.com/watch?v=GbGcJp5ykIA
https://www.youtube.com/watch?v=E8DahYto0eo
https://www.youtube.com/watch?v=G1aG9ifS5dc
https://www.youtube.com/watch?v=Vfoh0hwDMN0
Am știut asta mereu, cum de am uitat?
Seara, după serviciu, deschid link-urile pe care le primisem. Aflu
că...Doamne, nu este vis, este chiar realitate! O realitate care te trage de
mânecă și îți cere puțină atenție...Acești oameni, pe care nu-i vedem, există! Acești
oameni sunt gata oricând să-și sacrifice viața pe altarul țării. Am știut asta mereu, cum de am uitat?
” Rănit, nimeni nu mă primea, nici pe mine, nici pe colegii mei!”
Așadar, aflu că omul de la care a pornit ideea înființării unui astfel de centru de tratament și refacere pentru militarii trimiși în teatrele de operații, se numește Marius Apostol, Președintele Asociației. Pentru el, a fi militar este cea mai frumoasă meserie din câte există. Acest om îmi aduce aminte de un alt militar care mi-a spus cândva atât de frumos: ” există două lucruri de neînlocuit pe lumea asta, doar două: mama și patria!” Ei bine, domnul Marius Apostol a participat la șase misiuni externe, iar în ultima, cea din Afganistan în anul 2011, a fost grav rănit. A suferit treisprezece intervenții chirurgicale, care mai de care mai complicate. În timp ce citesc , mă mir cum de mai este în viață. Poate că , așa cum îi spune și numele, este un apostol, unul prin care Dumenzeu vrea să construiască acest centru atât de necesar României. Iată ce spune acest om într-o emisiune de televiziune:
” Recuperarea este pentru toată viața, pentru oricare militar rănit, pentru că aceste explozii au efecte care nu se pot repara în timp. Militarii răniți au nevoie de o lungă recuperare, în fiecare an. În al doilea rând, noi spunem că avem nevoie acasă (în România) de această recuperare. Vă dau un exemplu: după ce am fost adus în țară din Germania ( Ramstein, Germania - aici se afla spitalul în care a fost îngrijit după ce a fost rănit în Afganistan) , un an de zile am fost imobilizat la pat vreme de un an, nimeni în țară nu mă primea, nici pe mine, nici pe colegii mei răniți” (Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=G1aG9ifS5dc).
”Cât de tare v-a enervat societatea românească?”
Moderatoarea emisiunii TVR ” Întrebări și răspunderi” pune o întrebare absolut șocantă, dar atât de necesară. Cuvintele ei sunt abrupte, dure, aproape dureroase însă ne aduce cu picioarele pe pământ : ” Cât de tare v-a enervat societatea românească în momentul în care v-ați întors din război? Mă refer la cea de-a șasea misiune, cea în care ați fost rănit”.
Marius Apostol spune: ”Am simțit indignare și supărare. Armata română, din 1990 trimite soldați în teatrele de operații (...). Guvernele României trebuiau să gândească în felul următor : bun, trimitem în teatrele de operatii, dar haideți să punem problema ce facem când acești fii ai României, acești militari vin acasă răniți? Unde merg ei, ce fac ei mai departe? Nu spun că nu am avut sprijin din partea Ministerului Apărării Naționale, dar acesta este limitat. Nu putem spune că societatea civilă a venit și ne-a sprijinit sau s-a implicat în vreun fel. Nu, absolut deloc. Întotdeauna spun la mine în comunitate și societății în general, noi ne-am făcut datoria față de România, noi nu ne-am dus altfel. Nu cu flori, dar nici cu rea credință. Știm foarte bine cum este viața unui militar în teatrul de operații. Și vă dau un exemplu. În momentul în care faci primii pași în teatrul de operații după pregătirea în țară, nu mai este vorba de fus orar, nu mai este vorba de climă, nu mai este vorba de nimic. Ți se pune în mână cască, armă, muniție de război și intri în teatrul de luptă”. (Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=G1aG9ifS5dc)
Este nevoie de un efort național !
Of, mereu ne lovim de lipsa de bani! Peste 7000 de militari români au nevoie de îngrijiri și de sprijin psihologic pentru depășirea traumelor acumulate în timpul misiunilor. Mă întreb dacă există și alte variante de a ajuta la finalizarea acestui proiect. Și da, există. Aflu din sursele pe care Mariana mi le-a trimis, că terenul și clădirile sunt oferite de către Primăria Municipiului Târgoviște. Este mare lucru! Deci visul atât de necesar acestor oameni care , prin natura slujbei lor sunt gata să apere țara chiar cu prețul vieții, a prins deja contur. Doar că trebuie visat și materializat până la capăt. Se face apel la donații, cotizațiile membrilor asociației, mediul de afaceri, Ministerul Apărării și la orice cetățean al acestei țări. Într-un cuvânt, este nevoie de un efort national! Îmi vine în minte ideea ” dați un leu pentru Ateneu” De ce nu? Am putea crea și noi o formulă asemănătoare, să-i ajutăm nu numai formal, în cadrul festivităților , ci și concret, financiar. De exemplu: strângem bani pentru veterani ; un leu să dați pentru soldați; dați cât se poate pentru sănătate ; un leu mintenaș pentru cei rămași…
O vom face?
În acest moment, simt că orice cuvânt în plus ar fi de prisos. Nu-mi rămâne decât speranța că românii din țară și de pretudindeni, vor alege să sprijine înfăptuirea acestui proiect. Oricând tații, fiii și soții noștri pot avea nevoie de un asemenea centru. Să fie la noi acasă, nu aiurea prin lume!
Am găsit câteva date de contact pe site-ul Asociației:
Telefon: 0723.182.217
Sursa fotografiilor: https://www.facebook.com/marius.apostol.146/photos
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu