Murivale Mureşan Vasile – M-am însingurat pentru că am simţit că nu mă mai iubeşti (1)

   

    Nu ştiu să explic, dar când vorbesc cu pictorul Murivale Mureşan Vasile, mă încarc cu energie. Nu mă plictisesc, subiectele sunt inepuizabile, căci dincolo de pictură, artistul este o adevărată enciclopedie şi un izvor nesecat de creativitate. Îi spun:

Ca o flacără

-        Tu vorbeşti cu toată fiinţa -  cu trupul, cu sufletul, eşti ca o flacără! Nu am mai întâlnit pe cineva ca tine. Prin cuvinte şi prin artă , mă porţi prin timpuri şi spaţii din viaţa ta, spaţii  care mă ţin captivă atâta timp cât îmi povesteşti. Am impresia că eu însămi am fost acolo…

-        Da… Vezi, tu spui un lucru foarte frumos, care-mi aduce în minte o amintire specială legată de poetul Nichita Stănescu…

 Era seară. Şi eram trist…

     

    Măi,  la un moment dat, eram pe o stradă din Bistrița.  (Nu-mi dau seama dacă, în relatare, pictorul era la propriu în Bistriţa, locul copilăriei sale,  sau călătorea cu ajutorul imaginaţiei. Nici nu îndrăznesc să îl întreb, căci nu vreau sub niciun chip să-l scot din acea stare . El continuă,  absorbit parcă de sentimentele pe care tocmai le descrie).

 Era seară. Şi eram trist. Şi în starea aceea, am început să recit  un poem de-al lui Nichita,  de parcă vedeam poemul și ziceam:

“M-am însingurat
pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești,-
lacrima mamei mele de gheață era,-
stăteam și rânjeam și o rugam să plângă,
dar iarnă se făcuse în munți.
M-am dat de mâncare lupilor,
dar lupii erau friguroși și bolânzi.
Mâncați-mă! am strigat la ei, am strigat.
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om înghețat!”

    Felul în care Murivale Mureşan Vasile mi-a recitat acel poem în acea seară , în expoziţia sa “Happy happy gay day”, mi-a înfiorat tot trupul, iar ochii mi se umeziseră. El nu era lângă mine, era însuşi poemul. E o tristeţe în această poezie care te absoarbe cu totul. Recita versurile acelea mereu… Aproape în şoaptă, am spus:

Dramatic

-        În seara aceea, dar şi în seara aceasta , ai întrupat acest poem în imaginaţia ta . Dar în feluri diferite. Cred că momentul de la Bistriţa a fost cu adevărat dramatic.

-        Da, ai înțeles foarte bine. Vezi, și eu zic: m-am însingurat pentru că am simţit că tu nu mă mai iubești/ lacrima mamei de gheață era/ stăteam și rânjeam și o rugam să plângă/ dar iarnă se făcuse în munţi/  m-am dat de mâncare lupilor/ mâncaţi-mă!, am strigat la ei/ noi nu, noi nu mâncăm om înghețat! Dar atunci am rostit-o cu un fel de înfrigurare  și, la un moment dat, am avut senzația că îl văd pe Nichita, care îmi zice: “ bătrâne!” Se pare că aşa obişnuia să se adreseze…

-         Dar eram îngrozitor de trist, pentru că poemul ăsta este groaznic de trist, groaznic de trist…

Silabisind poemul

     Repeta continuu  versurile, uneori silabisind, încercând parcă să trăiască şi să-mi transmită acea stare extraordinar de tristă şi extraordinar de filozofică: m-am însingurat pentru că simțeam că tu nu mă mai iubești/… lacrimile ei de gheață erau/ și rânjeam și o rugam să plângă/ dar era iarnă în munți/ și m-am dat de mâncare lupilor. Mâncaţi-mă am strigat la ei!/ noi nu, noi nu mâncăm om înghețat.

Se opreşte brusc.

-          Măi tu îți dai seama ce dimensiune mare… e așa și o dimensiune a morții... Și să știi, lupii nu mănâncă mortăciune înghețată. Vezi ce cantabilitate are acest poem?

Nici lupii nu te mai mănâncă!

Repetă : m-am însingurat pentru că simțeam că tu nu mă mai iubești/ lacrima mamei …

-        Lipsa iubirii ucide, spun eu. Alte cuvinte nu am găsit în acel moment.

El adaugă, prins în sentimentul tristeţii:

-        Nici lupii nu te mai mănâncă …

Georgeta Istrate

P.S. Fotografiile sunt de pe pagina de Facebook a artistului.