luni, 6 februarie 2017

Ne-am născut în România



       Emoția acestor zile fierbinți de sfârșit de ianuarie și început de februarie, nu m-a ocolit nici pe mine. Cred că trebuie să fii de piatră, dacă vrei să rămâi indiferent la ceea ce se întâmplă în propria țară. Mai mult decât s-a văzut la televizor sau pe facebook, a fost strada. Atâția oameni, majoritatea tineri, mi-au înflăcărat inima, au scos din mine ideea de patriotism, de dreptate, de adevăr, de frumos. Plângeam. De tristețe, de fericire, de pustietate, de emoție. Nici eu nu mai știu de ce-mi curgeau lacrimile!  Oamenii aceia emanau o forță de neimaginat, îmi simțeam inima tremurând de măreția clipelor. Nimănui nu-i trecea prin cap să fie violent. Nu era timp de asta. Erau atât de mulți încât, dacă se mișcau în același timp, aveai senzația că se cutremură pământul. Toți pașnici, frumoși,creativi și mai ales dornici să restabilească dreptatea.

     Era frig, al naibii de frig. De la copilul de câteva luni ținut în brațe de un părinte sau purtat în cărucior, până la vârstnicul de 90 de ani, nimeni nu se plângea de frig sau foame. Ieșiseră acolo cu o idee măreață. Și ce poate fi mai important decât să aperi un principiu care ar trebui să fie primordial în caracterul unui popor: cinstea. În acele momente, m-am simțit mândră de românii mei, m-am simțit încă o dată mândră că sunt româncă. Dacă mi-a trecut prin cap vreodată că nu are cine să ducă mai departe neamul acesta, m-am înșelat. Copiii aceștia erau ca niște îngeri care se opuneau răului.

   Steagurile mai mici sau mai mari, fluturau pe tabloul de întuneric și lumină. Niciodată nu mi s-au părut aceste trei culori: roșu, galben și albastru, atât de frumoase, atât de strălucitoare, atât de diafane. Și când imnul României a început să răsune, se crease o atmosferă aproape mistică. Parcă se coborâse cerul și ne cuprinsese într-o îmbrățișare divină. Lanternele telefoanelor păreau mici stele coborâte din înalt, și nimeni nu se gândea să plece acasă. Cred că, dacă aș fi fost în locul celor care au provocat această rană României, mi-ar fi fost rușine, aș fi ieșit din acea clădire și aș fi cerut iertare acestui popor, în genunchi. Apoi aș fi demisionat și aș fi dispărut pentru totdeauna din prim plan. Probabil m-aș fi închis într-o mănăstire, cerând iertare lui Dumnezeu până la sfârșitul zilelor mele.  


     Trebuia ca acești oameni să ne provoace cu ordonanța mult  discutată, ca să arătăm cine suntem de fapt. Era momentul să le spunem celor care ocupă funcții în conducerea statului, că nu ne mai pot călca în picioare, că avem propria noastră mândrie și că nu pot face din noi cârpe de șters pe jos. Ne-am născut în România, este dreptul nostru să ne bucurăm de această țară. Și ea de noi!


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu