Vasile Gorduz- oare zeii trăiesc printre noi?

       

 

Vasile Gorduz si Silvia Radu

        L-am cunoscut pe Vasile Gorduz prin intermediul Silviei Radu, soția artistului. Tocmai publicasem în Revista Felicia un articol despre dumneaei, și am trecut pe la atelier să-i las un exemplar. Pe atunci domnul Gorduz se afla într-un scaun cu rotile, fiind operat în zona gâtului. Nu mai știu exact ce diagnostic avusese și nici pe internet nu am găsit ulterior de  ce boală suferise. Probabil că familia nu voise să intre în astfel de amănunte. Nu știu. Cert este că nu putea vorbi, doar Silvia înțelegea ce vrea să spună, prin semne.

      În timp ce noi două sporovăiam într-un colț al atelierului plin cu îngeri și flori, la un moment dat, Vasie Gorduz i-a atras Silviei atenția, printr-un zgomot produs de atingerea unui obiect de scaunul în care era țintuit . Ne-am întors privirile către el. Avea revista deschisă la paginile cu articolul pe care-l scrisesem despre artistă. Cred că i-a plăcut cum am scris, căci m-a privit îndelung, cu un soi de plăcere pe care eu am perceput-o ca pe un gest de mulțumire. Trebuie să spun că acești doi artiști au fost îndrăgostiți unul de celălalt toată viața.Cred că sunteți de acord că  nu este puțin lucru să rămâi îndrăgostit o viață întreagă de aceeași persoană. Era un soi de admirație reciprocă în privirile lor care  îmi provoca o stare de uimire. Mă gândeam: este posibil ca doi oameni să se iubească, să se respecte și să se prețuiască reciproc  o viață întreagă!!! Este posibilă o astfel de relație pe planeta asta!!!  

   După ce a vorbit cu Silvia în modul pe care l-am descris mai devreme, aceasta mi-a spus: ”Georgeta, uite, soțul meu vrea să-ți facă portretul. Spune că a căutat mult un chip ca al tău și nu a găsit. El a avut în tinerețe un model, fata era chimistă, dar de atunci a tot căutat modele potrivite și iată azi te-a ales pe tine”.

   Am fost uimită și m-am lăsat cu greu convinsă. În fine, Vasile Gorduz mi-a desenat capul pe o coală mare de hârtie, iar după ce a terminat,  au   vrut să-mi dea desenul, dar nu l-am primit. M-am gândit că altă dată nu o să mai pozez, iar artistul poate vrea să facă o sculptură după acea schiță. L-am rugat să semneze și să dateze lucrarea, apoi i-am făcut o fotografie, pe care acum v-o arăt și dumneavoastră, cititorii acestui blog.

    Când am plecat din atelier, se înserase. Mi-am luat la revedere de la Silvia, apoi, de lângă ușă, l-am salutat și pe domnul Gorduz. În acele momente, am trăit câteva clipe speciale, care m-au dus cu gândul că acest artist nu era o ființă umană oarecare. De la distanța de aproximativ 6 metri, privirea lui se transformase într-un reflector pus chiar pe chipul meu. Lumina aceea era lângă mine, pe mine, era ceva care mi-a înfiorat ființa. Oare zeii trăiesc printre noi?

Georgeta Istrate