vineri, 18 martie 2016

Mănăstirea Plumbuita



   Lumina roşiatică a răsăritului arunca răsfrângeri de foc peste Plumbuita, iar picăturile de rouă îi dădeau străluciri de diamant…






  Plumbuita - un nume “greu” căpătat de la acoperişul iniţial din plumb, care îi dădea rezistenţă şi un aspect bogat în peisajul vremii. O legendă spune că ar fi fost transformat, la un moment dat, în proiectile de luptă pentru o bătălie cu turcii .Însă cea mai fascinantă variantă este aceea unei minuni întâmplate în urma unei bătălii aprige dintre armatele lui Matei Basarab şi Radu Iliaşi.Ghiulelele de pe acoperiş s-ar fi topit singure, conferindu-i  luciu de plumb…

Efervescenţa dinaintea slujbei

 În acea dimineaţă, părea că toată lumina Universului se revarsă peste Plumbuita. Pe poarta curţii mănăstirii râuri de credincioşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, intrau închinându-se.Peste puţin timp avea să înceapă Sfânta Liturghie. Până atunci, unii  aprindeau lumânări pentru sufletele plecate în eternitate ; alţii scriau acatiste pe genunchi; cei mai mulţi intrau în biserică să se roage la cele două icoane făcătoare de minuni -  a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae.  Efervescenţa pregătirilor din jurul altarului dintre brazi şi forfota din întreaga curte arătau că inimile sunt pregătite să primească Cuvântul Lui Dumnezeu. La un moment dat, privirile s-au îndreptat spre poarta pe care intraseră  P.S. Ciprian Câmpineanu însoţit de stareţul manăstirii Arhimandritul Visarion Marinescu. Într-o linişte solemnă, credincioşi şi prelaţi se salutau reciproc printr-o aplecare a capului. Mâinile musafirului binecuvântau mulţimea...

Cetatea lui Matei Basarab

   Mănăstirea se află pe o colină de pe malul drept al râului Colentina şi a fost constrută în anul 1564 .Primul ctitor al mănăstirii este  Petru Vodă , fiul lui Mihnea şi al Doamnei Chiajna .Al doilea ctitor este Alexandru Vodă, care o şi înzestrează cu averi însemnate. Mihnea Turcitul o închină, în anul 1585, Mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos, transformând-o treptat în mănăstire grecească.  Până în anul 1647, când va fi rectitorită, mănăstirea trece prin mai multe distrugeri, printre care un incendiu devastator. Biserica este rezidită din porunca domnitorului Matei Basarab, al treilea ctitor al mănăstirii.Acesta i-a dat lăcaşului o importanţă deosebită, reparându-l şi readucându-l la statutul de lăcaş de cult  şi spiritualitate românească.Casa Domnească  are o arhitectură de o frumuseţe rară, cu arcade masive de zidărie la parter, în timp ce la etaj arcadele sunt sprijinite de coloane cilindrice. Matei Basarab face din Plumbuita o cetate înconjurată cu ziduri groase în care, mai târziu,  este încorporat  turnul clopotniţă ( construit de egumenul Dionisie, în anul 1806). Aflată într-o poziţie strategică, la margine de Bucureşti, Plumbuita a fost  loc de rugăciune, dar şi de luptă. Dacă zidurile ar putea să vorbească, ar descrie lupta din 1632 dintre  românii conduşi de domnitorul Matei Basarab şi oastea otomană condusă de  Radu Iliaşi. Apoi ar vorbi despre Tudor Vladimirescu şi despre Revoluţia de la  1821; despre santinelele pe care Tudor le-a pus la Plumbuita, pentru a împiedica iesirea din oraş a turcilor şi grecilor care secătuiau ţara.Plumbuita vorbeşte dureros despre galerii ascunse pe unde au scăpat nevinovaţii, dar şi despre trădări ale căror personaje obscure prezintă  boieri avari, capabili să-şi vândă domnitorii pentru un pumn de galbeni. Apoi, la Revoluţia de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, 40 de lideri ai revoluţiei au fost închişi în beciurile Plumbuitei, transformată fără voia ei în închisoare politică...

Visul mareşalului

  Secolul al XIX-lea a adus cu el cutremurul din 1802, care a afectat biserica şi clopotniţa.Secularizarea din 1864 avea să treacă toate averile în proprietatea statului şi, ca lovitura să fie cât mai dură, este desfiinţată ca mănăstire şi transformată în biserică de mir.De la măreţia de altădată , mănăstirea de călugări  ajunge o ruină  învăluită într-o tristeţe misterioasă şi neagră de plumb.Probabil că preotul Ion Sachelărescu a simţit tristeţea îngerilor care o păzeau şi a început restaurarea. Apreciindu-i valoarea istorică, artistică şi spirituală, mareşalului Ion Antonescu îi vine ideea să transforme mănăstirea Plumbuita într-un  Panteon Naţional dedicat eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului. Aici dorea să se întoarcă pentru totdeauna, atunci cand va fi fost momentul să plece în veşnicie. A început transformarea, dar, din păcate, visul mareşalului s-a frânt. Istoria avea alte planuri...

Energia vremurilor

   Prin grija patriarhului Justinian, biserica este restaurată între anii 1954-1955, târnosită la 24 iunie 1958 şi dată în grija părintelui arhimandrit Sofian Boghiu.Astăzi, zidurile cetăţii lui Matei Basarab murmură o melodie tainică ale cărei versuri vorbesc despre nepăsare, cutremure, avariţia egumenilor greci, care au secătuit-o de obiectele de preţ,despre ciumă şi despre perioada comunistă. Şi, peste toate, se aude triumfător versul magic al durabilităţii credinţei în timp şi spaţiu. 
    La Plumbuita credinţa se confundă cu istoria. Aici, timpul nu poate fi închis într-un sanctuar, pentru că energia vremurilor  iese mereu la suprafaţă. Sacrificii şi iubire, rugăciune şi iertare. Şi cultură, multă cultură. Biblioteca mănăstirii  cuprinde titluri vechi de peste 500 de ani.  Aici, acum, săracii primesc medicamente şi pentru trup, nu numai pentru suflet, datorită unor oameni care au înţeles că averile nu le aparţin, ci sunt ale lui Dumnezeu.Ei sunt doar administratorii...

Compatibilitatea dintre intransigenţă şi smerenie

   Hramul bisericii Mănăstirii Plumbuita este “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Preasfinţitul Ciprian Câmpineanu în predica sa, aduce în actualitate faptele Înaintemergătorului, scoţând în evidenţă principalele însuşiri ale sfântului :  “ Pe cât era de intransigent faţă de păcat, pe atât era de înţelegător  faţă de omul care, deşi păcătos, înţelegea să-şi ceară iertare, să se pocăiască.Cum spuneam, pe cât era de intransigent, pe atât era de smerit. Să nu vi se pară incompatibile aceste două  virtuţi! Intransigenţa faţă de păcat este motivul pentru care, în iconografie, Sf. Ioan Botezătorul apare cu trăsături mai aspre, ceea ce denotă o persoană mai dură. Ei bine, era intransigent faţă de ceea ce era rău, faţă de ceea ce era păcătos, dar el era foarte smerit. Şi asta pentru că îşi înţelegea condiţia sa dependentă faţă de Dumnezeu.Cu toate că se bucura de popularitate în rândul poporului evreu,  niciodata nu a fost ispitit să se dea drept Mesia. A spus că este doar “glasul celui strigă în pustie” şi că, după el, vine cel a cărui existenţă era mai dinainte de el. Ioan L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu  şi nu a căzut în ispita de a se arăta pe sine ceea ce nu era. Iată cum Botezătorul ne învaţă pe noi toţi, care suntem creştini iubiţi ai Mântuitorului, că trebuie deopotrivă să fim intransigenţi  faţă de păcat şi totodată smeriţi, să fim demni de identitatea noastră  de ucenici ai Mântuitorului.Să nu ne ruşinăm nicicând de identitatea noastră, de credinţa şi unitatea pe care am primit-o de la El,  prin sfinţii apostoli şi apoi prin toţi mărturisitorii acestei credinţe . Iată că Sf. Ioan Botezătorul, cel care se află  la cumpăna dintre testamente, şi-a dat viaţa pentru mărturia a ceea ce este bun, frumos şi adevărat. Nu încetaţi să vă rugaţi, căci mult poate rugăciunea dreptului!”

Parfumul trandafirilor din suflete

  Slujba se apropia de final. În timp ce câţiva preoţi ofereau împărtăşanie , stareţul scosese racla cu părticelele  moaştelor Sfinţilor Mucenici: Gheorghe, Pantelimon, Ioan cel Nou de la Suceava şi ale Sfântului Ierarh Nicolae.Credincioşii sărutau moaştele şi, în acele momente, chipurile  îmi păreau de o frumuseţe indescriptibilă . Aproape toţi atingeau câte un obiect ( o eşarfă, un inel, o carte de rugăciuni, etc.) de acea raclă,  în speranţa că vor lua cu ei un strop de sfinţenie care să le atingă sufletele. Vântul adia,  legănând crengile brazilor ca într-un alint al Universului. Aerul mirosea a trandafiri, fără ca vreunul să fie prin preajmă. Probabil era parfumul trandafirilor iubirii ce tocmai înflorise în suflete ...


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu