Potopul, Noe și Turnul Babel



     


    Adam a trăit aproape 1000 de ani.Timp destul să vadă urmările devastatoare ale alegerii sale. Conştiinţa  sângera în el sub presiunea mustrărilor ca un izvor de durere, aducându-i aminte în fiecare moment de faptul că nu trebuie să fie aşa. Mai rău era că nu putea opri ororile păcatului şi urâciunea idolatriei.Vedea cum cel rău conduce lumea ştergând orice amprentă a lui Dumnezeu, schimonosind chipul Lui pe pământ şi în suflete.

Două categorii de oameni
        
      Pe de altă parte, Cain nu acceptase  că plata păcatului este moartea şi că, prin substituţie , mielul murea în locul  omului.Nu înțelegea de ce :« fără vărsare de sânge, nu  există iertare ! »(Evrei). De ce sânge? « Pentru că viaţa trupului este în sânge » (Leviticul). Aducând o astfel de jertfă, Abel recunoaşte nevoia unui mântuitor însă Cain îşi impune propria voinţă: aduce doar darul de mulţumire din roadele câmpului, considerând că pentru păcat nu este nevoie de o altfel de  jertfă. Abel a ales ascultarea şi credinţa :« prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain » ( Evrei). Cain şi Abel sunt reprezentanţii a două categorii de oameni: pe de o parte sunt cei care cred în jertfa mântuitoare iar de cealaltă parte sunt cei care resping această jertfă. După ce Abel a fost ucis, Eva a născut pe Set. Pentru că trăiau în ascultare, urmaşii lui Set erau numiţi  fii ai lui Dumnezeu, pe când urmaşii lui Cain, fii ai oamenilor. Cu timpul, prin căsătorii, cele două categorii se unesc şi tot mai mulţi  fii ai lui Dumnezeu preferă să trăiască în păcat. Linia neprihănirii se îngustează tot mai mult. Răutatea oamenilor devine atât de mare încât nu mai cunoaşte hotar. Fiecare emoţie, fiecare închipuire a minţii omeneşti erau în luptă cu principiile dumnezeieşti care vorbeau despre  curăţenie, iertare şi bunătate. Adversarul era neobosit la lucru, iar măştile sale nenumărate prezentau caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu într-o lumină proastă, aşa încât omul să-L urască. El ştie să mintă, ştie să tenteze şi să îmbie, înşelând astfel sufletele. Iar propunerea lui, de cele mai multe ori, este irezistibilă. Îl urăşte pe Dumnezeu şi urăşte omul pentru că, spre deosebire de sine, muritorului i se mai dă o şansă. Păcatul se întinsese  ca o molimă ucigătoare pe toată suprafaţa pământului…

« Voi pierde oamenii de pe pământ »
  

     Văzând de ce este în stare fiinţa omenească, Creatorului i-a părut rău că a făcut-o. Şi a luat decizia : « Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut ! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci mi pare rău ca le-am făcut ». (Facerea). Pe întreg pământul era totuşi un om care trăia în neprihănire. Acesta se chema Noe. Şi, de dragul curăției  sufletului acestuia, Dumnezeu a hotărât să-i cruţe viaţa. « Voi pierde oamenii de pe pământ.Tu însă fă-ţi o corabie de lemn de salcâm. Iată, Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ, va pieri. »
      Noe primeşte toate instrucţiunile pentru fabricarea corabiei în cele mai mici amănunte. După terminarea vasului, Domnul îi cere să intre împreună cu familia şi să ia pe corabie  din toate vietăţile create. Peste şapte zile avea să moară toată suflarea! Acesta, împreună cu cei trei fii: Sem, Ham, Iafet şi  soţiile lor au intrat în corabie. Când uşa vasului  a fost închisă, a început o ploaie năprasnică:« s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului/ şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi / şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei/toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă în nările lor au murit» (Facerea).

 « Nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul ! »

    Biblia spune că, după ce apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, Dumnezeu şi-a adus aminte  de Noe şi de toate făpturile care erau pe corabie.Vasul s-a oprit pe muntele Ararat.Un porumbel aducând o ramură de măslin i-a dat de veste lui Noe că apa s-a scurs. Drept mulţumire, acesta aduce  jertfă Salvatorului său. În mila Lui, Dumnezeu face un legământ cu oamenii : « Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi  nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul. Pun curcubeul meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ »(Facerea).
    Potopul stăvilise pentru un timp profanarea sfinţeniei lui Dumnezeu, dar binele era departe de a câştiga războiul strecurat în inimi de oameni. Căci visul luciferic de a ajunge ca Dumnezeu  renaşte şi creşte din ce în ce mai mare, ridicându-şi un soclu uriaş de victime.

Turnul sfidării

   Lumea se înmulţise din familia lui Noe, însă gândul rău nu a părăsit-o niciodată. Şi, după cum s-a dovedit în timp,  Adversarul a găsit în om arma potrivită pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu.Vă aduceţi aminte ? Tot el este acela care  i-a spus Evei că de va mânca din fructul oprit va fi ca Dumnezeu. Aceeaşi idee sub o altă mască îi îndeamnă să zidească un turn care să ajungă în cerul lui Dumnezeu. Oamenii vor un alt statut, capabil să facă faţă competiţiei cu Stăpânul Suprem. Ce nu realizează ei, este că ar fi trebuit să fie de cealaltă parte a baricadei. Însă în inima lor creşte copacul otrăvit al înălţării de sine, al mândriei deşarte şi nu conştientizează faptul că se află pe un teren de nisipuri mişcătoare care-i poate înghiţi oricând. Căci  Adversarul doar se foloseşte de om pentru scopurile sale egoiste, pe când Dumnezeu iubeşte omul şi chiar în condiţiile în care este respins, simte milă. El vede că dincolo de atrocităţile pe care omul le face, există un păpuşar care trage sforile şi care jubilează la gândul că reuşeşte să întristeze inima lui Dumnezeu. Acum vine o altă surpriză, cu o altă dovadă a dorinţei de mărire a omului:acest turn care vrea să sfideze şi să submineze puterea supremă. « Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au, şi iată ce s-au apucat să facă/Haidem dar să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul »(Facerea). Numele cetăţii  aceleia a rămas Babilon (amestecare) pentru că acolo a amestecat Domnul limbile şi de acolo i-a împrăştiat pe oameni pe toată faţa pământului. Astazi avem la îndemână corabia mântuirii pusă la dispoziţia noastră de acelaşi Dumnezeu care l-a salvat pe Noe cu mii de ani în urmă.Trebuie doar să urcăm în ea !

 Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...