Credința lui Avraam
Oare ce a făcut Avraam atât de special aşa încât toate generaţiile îl
pomenesc? Cum a reuşit să atragă simpatia lui Dumnezeu așa încât Acesta să facă un legământ cu el şi cu urmaşii
lui? Nu ştim cât de inteligent sau de inventiv era, însă avea credinţă
neclintită în Dumnezeu. În toate încercările, chiar şi în cele mai neînţelese
acţiuni, credinţa lui era că Dumnezeu poate totul şi că respectându-i voinţa,
în final va ieşi în câştig.
După câteva generaţii de la
potop, lumea s-a înstrăinat din nou de Dumnezeu. Scopul ei urmărea propriile plăceri,
neluând în seamă golul sufletesc din ce în ce mai mare. Mulţimea de zeităţi de
lemn, aur şi argint la care oamenii se închinau, erau surogate menite să îi
înrobească şi să mascheze cumva o neîmplinire spirituală. Dar cineva trebuia să
ducă mai departe steagul mântuirii şi să păstreze vie credinţa în Dumnezeul cel
adevărat. Cineva trebuia să facă sa trăiască genealogia fiilor Luminii. Astfel
că, Dumnezeu l-a ales pe Avraam. El este omul din care avea să se nască un
popor mare cu misiunea de a transmite omenirii mesajul cerului.
Legământul şi ţara făgăduinţei
Avraam avea 75 de ani când, la
îndemnul lui Dumnezeu, a părăsit Haranul împreună cu soţia, nepotul său Lot,
slujitorii şi turmele, plecând spre Canaan. A crezut cuvântul lui Dumnezeu şi,
fără să se împotrivească, a decis să-L asculte:”Ieşi din pământul tău, din
neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta
Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări
numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor
binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema, îi voi blestema ; şi se vor
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”(Facerea, cap.12 ).
Canaanul era o ţară frumoasă şi
roditoare, însă locuitorii se închinau la idoli şi la tot pasul se vedeau altare
ale zeilor falşi iar pe înălţimi se aduceau jertfe omeneşti. Pe unde poposea,
Avraam ridica altare de rugăciune Dumnezeului care îi purta de grijă. În timpul
unei secete, a căutat refugiu temporar în
Egipt, cât mai aproape de ţara în care-l pusese Dumnezeu. Aici a ascuns, în faţa
faraonului, faptul că Sara este soţia lui, prezentând-o ca pe o soră. Lui îi
era teamă să nu fie ucis pentru frumuseţea
ei. Însă Dumnezeu a ocrotit pe Avraam aşa cum un părinte îşi ocroteşte
copilul “N-a lăsat om să le facă strâmbătate şi a certat pentru ei pe
împăraţi zicându-le:Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva
profeţilor Mei”(Psalmul 104). Biblia spune că « Domnul a lovit cu bătăi mari şi
grele pe Faraon şi casa lui». Neînţelegerea a fost clarificată, iar Avraam s-a
întors în Canaan în siguranţă, primind chiar daruri din partea monarhului
egiptean.
Lot era cu Avraam când s-au
întors în Canaan. Din cauza turmelor numeroase şi a păşunilor de care aveau nevoie,
cei doi s-au despărţit alegându-şi fiecare câte un loc. Avraam şi-a stabilit corturile
la Hebron. Când nepotul său, care trăia în Sodoma, a fost luat în robie, Avraam
şi-a adunat oamenii, a năvălit noaptea peste vrăjmaşii pe care i-a biruit,
luându-le înapoi prăzile, robii şi pe Lot. La întoarcere, a fost întâmpinat cu
pâine şi vin de Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui
Prea Înalt, care l-a binecuvântat.
Într-o viziune, Dumnezeu, răsplătind
credinţa lui Avraam, face un legământ:«Nu te teme Avraame, că Eu sunt scutul
tău şi răsplata ta va fi foarte mare. Priveşte la cer şi numără stelele, de le
poţi număra. Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi».Şi, ca o pecetluire a acestui
legământ, Dumnezeu instituie circumcizia.«Toţi cei de parte bărbătească ai
voştri să se taie împrejur ; acesta va fi semnul legământului dintre Mine
şi voi»(Facerea, cap.17).
Sara nu a crezut că mai poate face copii, mai ales că
vârsta îi era destul de înaintată. S-a gândit că făgăduinţa lui Dumnezeu de a-i
da urmași lui Avraam s-ar împlini dacă soţul ar concepe un copil cu roaba ei,
Agar. Decizia s-a dovedit una neinspirată, aducând prin naşterea lui Ismael o
gelozie care a tulburat pacea unui cămin fericit până atunci. Dar când Avraam avea o
sută de ani, Sara l-a născut pe Isaac, copilul promis de Dumnezeu. Bucuria
imensă a naşterii lui a stârnit mai mult ura lui Agar şi a lui Ismael. A urmat
o despărţire grea şi o suferinţă acceptată cu greu de Avraam.
O poruncă greu de îndeplinit
Cea mai mare încercare a
credinţei lui Avraam a fost când Dumnezeu i-a cerut sa îl aducă jertfă chiar pe
fiul său Isaac, acela care era bucuria vieţii, mângâierea bătrâneţelor sale şi
mai ales moştenitor al binecuvântărilor promise.
Uneori, Creatorul testează caracterul
şi limitele omului până într-acolo încât depăşeşte înţelegerea umană. Probabil
că voia ca omul să înţeleagă sacrificiul făcut de Dumnezeu pentru salvarea
omenirii. Chiar dacă inima patriarhului sângera, chiar dacă tensiunile
sufleteşti îl chinuiau teribil, cu inima grea, el ia hotărârea să împlinească
cererea Dumnezeului care fusese atât de bun cu el. Credinţa lui îi spunea că
Acela care făcuse o minune prin naşterea lui Isaac, chiar de băiatul va muri, El
îl va învia. Şi iată, pe muntele Moria, tatăl paralizat de durere, îi spune fiului
că voinţa Domnului era ca mielul de jertfă să fie chiar el.Tânărul acceptă decizia
lui Dumnezeu şi în momentul în care tatăl ridică braţul pentru a-şi înjunghia
fiul, Îngerul Domnului strigă:«Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i
faci vreun rău, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat
nici pe singurul tău fiu»(Facerea, cap.22). Dumnezeu Însuşi se îngrijise de
jertfă, prin acel berbec apărut ca prin minune. În acel moment, taina mântuirii
omului era dezvăluită omenirii căci
arăta spre Mielul ce avea să
moară pentru păcătoşi:Iisus Hristos.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu