Remember Anca Parghel

   Dragii mei, am scris acest material cu puţin timp înaintea plecării în eternitate a Ancăi Parghel. După interviu, am fost sigură că va supravieţui, atât de plină de viaţă era. Vestea tristă a fost un şoc pentru mine, iar părerea de rău că o fiinţă extraordinară a plecat mult prea devreme,  îmi  revine mereu. Era un izvor nesecat de creaţie.

   M-am gândit să postez şi pe blogul meu materialul, deşi la vremea respectivă a fost publicat şi în revistă...

     Să o auzi pe Anca Parghel cântând, e  ca şi cum ai deschide o sticlă de şampanie, a cărei spumă minunată cuprinde tot ce mişcă, o spumă care îmbată, transformă, colorează…

  Nu e de ajuns doar să o auzi, ci trebuie să o şi vezi, să-i observi  unduirile trupului sub vraja muzicii, strălucirea din privire şi zâmbetul vindecător, să înveţi de la ea a simţi  bucuria dansului, a vieţii, a faptului de a trăi. Să asculţi vocea  Ancăi, este ca şi cum ai asculta triluri de păsări sub influenţa cărora primăvara s-ar revărsa peste lume, mugurii ar plesni de viaţă în copaci, înnebunind universul de atâta culoare. Privind-o, nu poţi să nu strigi:  Doamne, ce fericit ai fost când ai creat această făptură! Ai făcut-o atât de mică , dar câtă bucurie ai ascuns în ea, câtă culoare, cât ritm şi   mister!

Boala, un semn al cerului

  

    Este o fiinţă fără vârstă , cu tinereţea în privire şi atitudine. Iubeşte oamenii, se înconjoară de ei, cântă, compune, scrie, este profesoară, mamă şi bunică. Când degetele ei ating cu delicateţe clapele pianului, ai senzaţia că mângâie chiar fiinţa iubită , iar cântecele sunt poeme de dragoste pentru o lume întreagă.  Pare sigură pe ea, puternică şi învingătoare, dar este de ajuns să-i observi privirea şi felul în care îşi prinde cei doi băieţi de mâini, ca să-ţi dai seama câtă iubire are de dăruit şi, mai ales, de câtă iubire are nevoie. Între cei doi fii, Ciprian şi Tudor, pare o fetiţă alintată ce caută ocrotire şi siguranţă. Zâmbetul are aceeaşi valoare ca şi aerul pe care-l respiră şi... nu poţi fi trist în prezenţa ei! Să umbli posomorât şi supărat din cauza neajunsurilor atunci când eşti lângă ea, este aproape o jignire. Te ruşinezi de propriile probleme, în momentul în care afli că Anca se luptă cu cancerul pentru a doua oară în viaţă. Chiar, fiinţa aceasta o fi plâns vreodată, o fi strigat revoltată către Dumnezeu că a nedreptăţit-o, dându-i o boală atât de necruţătoare? “Cancer ovarian?! Habar n-am, nici nu mă interesează!” Dacă n-ar fi analizele care să confirme boala, ai crede-o pe cuvânt... “ nu vreau să ştiu nici unde este, nu vreau să-i dau importanţă! Boala asta este un semn al cerului.Şi cine sunt eu în faţa aranjamentului dumnezeiesc? Ceea ce se întâmplă este o regie pe care noi, oamenii, nu o înţelegem. Noi trebuie doar să nu ne ne mai facem gânduri negre, să încercăm să scăpăm de resentimente, să ne împăcăm cu viii şi, mai ales, cu morţii.Când am avut cancer la sân, m-am vindecat printr-o gândire pozitivă asociată cu tratament , rugăciune şi credinţă. Atenţie, o credinţă fără urmă de îndoială , pentru că frica de nereuşită  amplifică, paralizează şi atunci eşti pierdut!”.

    După cele şase cure efectuate într-un spital oncologic din Cluj, Anca Parghel va suferi operaţia finală într-o clinică din străinătate. Conform analizelor, artista reacţionează bine la tratament şi, după cum se comportă, “ prin voinţa cerului, în mod cert şi sigur se doreşte curăţarea mea totală şi poate că, după tratamentul de la Cluj, nu va mai rămâne nimic de operat”. În plus, are un motiv întemeiat să se facă bine : “îi ador pe români, nu suport niciun cuvânt rău despre naţia mea, eu sunt o celulă din acest trup, puţin bolnăvioară, ce-i drept, dar celulele sănătoase mi-au sărit în ajutor. Am datoria să mă fac bine de dragul românilor mei”:

Împăcarea cu trecutul

      

    Mă întreb cum de s-o fi atins boala de Anca, dacă ea este o fiinţă atât de pozitivă, atât de plină de viaţă?  Îţi vine să crezi că s-a lipit de ea special, devenind  o provocare  şi , de ce nu, o lecţie de viaţă pentru noi . Cu toate acestea, viaţa  artistei nu a fost deloc uşoară. Şi poate că nici n-ar fi fost astăzi ceea ce este, dacă n-ar fi avut probleme! A suferit nu  numai la nivel sufletesc , ci şi organic. Căci suferinţa îmbolnăveşte, tristeţea, nostalgia, depărtarea, toate acestea fură bucuria de a trăi. Să lupţi cu şocul unui divorţ, care a dus-o la graniţa dintre viaţă şi moarte, să ai înţelepciunea de a alege viaţa pentru cel mai frumos motiv din lume:copiii;  să lupţi cu dorul de ţară, cu sentimentul de a fi dezrădăcinat printre străini şi de a alege din nou să supravieţuieşti de dragul întoarcetii acasă…În faţa provocărilor vieţii, ai doar două alternative :  să lupţi sau să te laşi învins. A lupta cu partea întunecată a vieţii, a căuta o cale pentru evadarea în lumină, a căuta refugiul în Dumnezeu înseamnă să mergi în trecut să cauţi cauza , să deschizi uşa unor amintiri dureroase în locul secret din suflet , să îmbrăţişezi spinul născut de un deşert al unei copilării triste şi mângâierea ta să îl transforme într-un trandafir. Este o alchimie pe care Anca a învăţat-o sângerând, dar a reuşit. A ajuns chiar să mulţumească pentru boală pentru că asta o smereşte, o face să nu se creadă mai deşteaptă decât este. Ştie că boala este o sămânţă pe care ea însăşi a sădit-o,  că universul are legi nescrise care un iartă pe nimeni : “am avut o relaţie proastă cu tata, am vorbit public despre copilăria mea şi  m-am îmbolnăvit. A trebuit să cer iertare . După ce am primit-o, am simţit că mi s-a luat un văl de moarte de pe faţă, m-am simţit alt om. A fost o împăcare cu trecutul…”

“Lăsaţi-mă să cânt!”

  

   În septembrie 1957, în oraşul Câmpulung Moldovenesc se năştea Anca Parghel. O sămânţă răsărită în mijlocul unei vieţi  culturale dezvoltate - cu radio, orchestră proprie, spectacole de teatru şi de muzică. Fetiţa avea cântecul în sânge, moştenire probabil de la părinţi, pentru că mama avea o voce “cristalină şi cânta ca un înger, ca o pasăre”. Ei bine, din ziua în care a început să cânte, nimeni nu a mai îndrăznit s-o oprească. La vârsta de trei ani, cânta la postul de radio local, uimind un oraş întreg. Uşurinţa cu care  reproducea cântecele, felul în care improviza, maniera în care transmitea bucuria prin cântec,  i-au determinat pe mulţi să exclame:  “ ceva este cu copilul acesta!” Învăţătorii şi profesorii o puneau cap de afiş la toate serbările din oraş. Vocea ei  atât de deosebită, flexibilă şi caldă promitea de pe atunci performanţă la cel mai înalt nivel. Pe la vârsta de 11 ani, mama i-a dăruit un acordeon. A început să cânte singură şi, pentru că fascinaţia era aşa de mare, a primit şi un profesor. După  20 de ore  de studiu, acesta a recunoscut că nu are ce s-o mai înveţe. Primele compoziţii le-a făcut cu ajutorul acestui instrument, pe care îl purta pe la toate recitalurile, iar din repertoriu un lipseau piesele “Crai nou” şi “Lăsaţi-mă să cânt”. Într-o generaţie romantică, în care toată lumea scria poezie , Anca s-a simţit fericită. Primea şi dăruia sensibilitate, sufletul nu putea să moară în aşa abundenţă de cultură şi iubire. În timpul liber o găseai la bibliotecă citind cărţi de aventuri,  ştiinţă, medicină, ori clasicii români şi străini “am fost o generaţie de tineri prietenoşi şi romantici!” Când a trebuit să se decidă în privinţa unei profesii, a rostit : medic cirurg!  Profesorul de muzică a făcut o mică corecţie  “da, dar vei face chirurgie pe suflete!” Era ceea ce i se potrivea. A urmat Liceul de Muzică din Iaşi, apoi Conservatorul , unde a studiat canto clasic. S-a îndrăgostit de jazz ascultând melodii la radio şi improvizând împreună cu colegii …Aşa avea să se nască una din cele mai valoroase voci ale jazzului din România, confirmată în atâtea festivaluri, concerte şi apariţii internaţionale.

Ce seară romantică…

    

   Avea doar paisprezece ani când l-a cunoscut pe Virgil Parghel. El, student la arte plastice, un băiat înalt şi frumos cu ochii albaştri, o fire retrasă, pasivă,  o roagă pe Anca să-i fie model. Fata este imprevizibilă, spontană, molipsitor de optimistă, iar tânărul pictor este atras iremediabil de  frumuseţea interioară şi exterioară a ei ,de  energia  incredibilă pe care o emană, de  talentul ieşit din comun. Povestea lor de dragoste este presărată cu versuri compuse de Virgil, dar  nici Anca un se lasă mai prejos. Doar este o trubadură! Îşi lua acordeonul şi începea să-i cânte, lăsându-şi iubitul în adoraţie “ce seară romantică şi fără de sfârşit/ iubirea noastră abia a înflorit…”. Virgil a crezut în Anca , în talentul ei neobişnuit. Cererea în căsătorie a venit ca ceva firesc şi tot firesc au venit pe lume cei doi băieţi.  Plecarea Ancăi şi a celor doi băieţi în Belgia, unde ea avea să fie profesoară de canto la Conservatorul Regal din Bruxelles, a însemnat ruperea căsniciei. Virgil un a vrut să-i urmeze…

“Vino să auzi ce n-ai mai auzit!”

     

  Anca ştie că poţi să fii genial , dar dacă nu ai norocul să întâlneşti persoanele  potrivite care să te pună în valoare, te poţi pierde. Circumstanţele trecutului, marcat de neşansa de a trăi cea mai mare parte a vieţii sub regimul comunist, neşansa de a fi cunoscută marelui public şi faptul de a trăi ultimii zece ani departe de inima românilor, toate acestea  o nemulţumeau. Fructul artistic trebuia să se coacă,  apoi   dăruit lumii. Şi când gândurile tale coincid cu ale universului , acesta se reaşează pentru îndeplinirea lor.

   Era în mijlocul unui concert de jazz, dar nu ştia că o bună prietenă îl convinsese pe Tom Boxer  s-o vadă: “vino să auzi ce n-ai mai auzit!”. Şi nu mai auzise un glas ca al Ancăi! Întâlnirea celor doi a fost una de destin. Diamantul avea să strălucească mai mult ca altădată.  Ce-i drept, a fost un an de muncă sfărâmătoare de sănătate, s-a lucrat cu motoarele la turaţie maximă. Aşa s-a născut albumul “Zamorena”, un mare succes internaţional. Colaborarea cu Tom Boxer şi Fly Project nu se termină aici, pentru că urmează un nou album…Inspiraţia?! Nimic mai simplu : “ când am nevoie de o piesă, îmi iese pe loc. Totul se întâmplă în afara înţelegerii mele”.

   

     De-a lungul carierei sale artistice , Anca Parghel a cântat la marile festivaluri de jazz din lume , alături de alţi muzicieni români şi străini. În străinătate, pe lângă activitatea la catedră, ca profesor la Conservatorul Regal, şi-a continuat cariera muzicală pe scenele de jazz din Belgia , Germania şi Olanda în formule de trio, cvartet sau cvintet , a căror componenţă îi cuprinde pe Ciprian Parghel, bass; Tudor Parghel, percuţie; Kurt Bulteel, pian şi Paolo Radoni la chitară.

    Georgeta Istrate