Dă-mi din nou viaţă!

    

   Departe de el, se simţea prizonieră, stingheră, fără rost. Îi era atât de dor, încât simţea că se sufocă. Era pentru prima dată când el nu se afla lângă ea, măcar cu un mesaj telefonic. Când toată lumea părea fericită, ei nu-i rămânea decât să se refugieze în amintiri. Amintirile, altădată clipe trăite la maximum, erau locul în care  se simţea frumoasă, liberă, fericită. Îşi dădea seama  că, pentru ea,  el a fost, este şi va fi TOTUL. Cea mai importantă persoană din Univers! 

Când îi era alături, locurile în care se simţeau minunat erau hipermarketurile. Şi multe altele...

     Dar în aceste magazine uriaşe,  printre rafturi, puteau să se privească cât voiau, culorile din jur ţeseau o stare de ireal, creau o lume de basm. Iar când,  ţinându-se de mână,  ajungeau la standul „casă şi grădină”, îşi făceau planuri concrete  pentru viitor. El avea grijă ca, în tabloul pe care-l crea, să pună obligatoriu  şi un leagăn, căci ea iubea la nebunie acest obiect.  

    Acum, în prag de sărbători, ea se plimba singură printre şirurile nesfârşite cu mărfuri. Privirea îi era pierdută, căci, aici, ca un ecou, îi părea că aude cea mai frumoasă voce din Univers. În gând, ca o rugăciune, luau naştere cuvintele: „dă-mi din nou viaţă!”

   Dintr-o dată, la amplificatoare,  se auzi un colind care-i activă amintiri dureroase, dar atât de mângâietoare. Părea că iubitul îi cântă în faţa întregului univers:  

 „Leru-i ler, a fost odată, o fetiţă minunată...Moş-Ajun să-ţi îndeplinească toate visele şi, dacă ai uitat să visezi fericirea Paradisului,  îl rog să ţi-o dăruiască pe cea la care visez eu, de când te-am cunoscut. Te iubesc, dulcea şi nepreţuita mea Dragoste...

Cine esti tu, misterioasă entitate, care poţi transforma un biet muritor într-un zeu atotputernic?
Sărut ochişorii tăi frumoşi, care mă fac să zbor spre tărâmul fericirii absolute...”

    Mirosea puternic a brad, a cozonaci şi a vanilie. Ea se plimba în două lumi în acelaşi timp. Se opri în faţa unui raft pe care se afla expus un şemineu cu flacără artificială. Îşi aminti că, în serile geroase de iarnă, visase să stea lângă foc alături de el... Iar el, cu glasul său unic şi privind-o cu adoraţie aşa cum numai el ştia s-o facă, să-i citească poveşti.  Da, poveşti, căci acest gen literar o fascina şi acum...Doamne, de ce dor amintirile?

   La difuzoarele aflate în imaginaţia ei, iubitul îi repeta cuvinte pe care le spusese şi aievea:

   

   „Îţi privesc fotografiile şi îmi  pari o zână coborâtă din poveşti. Inima o ia razna, iar trupul îmi freamătă de dorinţa de a te îmbrăţişa şi a te acoperi de sărutări. Cine eşti tu Minune, de te doresc mai mult decât viaţa? Nu vezi? Te iubesc, aşa cum n-a mai fost iubită o altă femeie pe Pământ! Sărbători fericite şi la mulţi, mulţi ani, alături de cel ce te iubeşte mai mult decât propria-i viaţă!...

 Iubito, în acest moment ascult Ave Maria  cu sufletul plin de tine,  cu speranţa că şi tu îl asculţi şi că trăirea acestor sentimente deosebite ne uneşte undeva într-o altă lume a acestui infinit şi misterios univers”.

   La un moment dat, fata se izbi atât de tare de un cărucior uitat pe alee, încât se trezi total din visare. Oamenii se uitau curioşi la ea, ca la o arătare. În acel moment, oarecum penibil, se simţi îmbrăţişată de spiritul lui. Doamne, era atât de bine! În momentele critice, la cursuri, când lucra sau când punea capul pe pernă să adoarmă, simţea cum el o ţine în braţe. Să se fi transformat în îngerul ei păzitor?! Nu ştia, dar avea răspunsul, pe care tot el i-l dăduse cândva: „ Ce dureros este timpul care trece atunci când tu nu eşti lângă mine! Vântul disperării îmi răscoleşte sufletul, mi-l sfâşie şi mi-l aruncă în  abisul întunecat al universului. Atunci, cu ultimele puteri, cu ochii înlăcrimaţi şi cu buzele tremurânde, te implor să-mi aduni sufletul din cele patru zări şi să mi-l aşezi pe buze, cu buzele tale...”

Georgeta Istrate