Remember Maica Tereza (partea I)

   “ După sânge şi origine sunt albaneză. Am cetăţenie indiană. Sunt călugăriţă catolică.În inimă, aparţin cu totul inimii lui Isus.Miracolul cel mai mare este că Dumnezeu se serveşte de lucruri mici ca noi.Ne foloseşte pentru a realiza opera Sa”.

Formula fericirii

    Într-o lume în care sărăcia şi bogăţia nici măcar nu se mai urăsc,  ci pur şi simplu se ignoră, o lume în care viaţa şi moartea dansează împreună  valsul suferinţei atât de dureroase ai putea sa zici că nu mai este nimic de făcut să schimbi situaţia.Chiar dacă nu-ţi place, spui că nu ai încotro şi te afunzi în ignorare,  consolându-te cu ideea că singur nu poţi schimba lumea şi că oricum nu este treaba ta s-o faci. Totuşi, în acest haos descurajator şi resemnant, o făptură mică şi slabă deţine cheia care poate schimba totul: iubirea. Dacă i-ai fi ştiut intenţiile încă de când îi încolţiseră în minte, cu siguranţă ai fi sfătuit-o să stea cuminte în banca ei pentru că va fi înghiţită de “ocean”.Greşit. Intenţiile ei sunt astăzi certitudini, ca nişte izvoare dătătoare de viaţă întinse pe suprafaţa pământului, ca venele ce poartă sângele într-un trup.  Pentru Maica Tereza găsirea fericirii nu a fost o misiune imposibilă. Ea a reuşit ca nimeni altcineva să dea clipei un scop, nelăsând-o să plece în sanctuarul timpului aşa goală şi tristă, aşa de săracă. A împodobit-o cu frumuseţea unei fapte, a încoronat-o ca pe o regină. Acolo, în sarcofagul timpului, clipele Maicii Tereza strălucesc în întunericul uitării, luminând cărări întortocheate şi ne cheamă la acţiune.

Vino, fii lumina Mea!

     Timp de douăzeci de ani, Maica Tereza a dus o viaţă monahală liniştită în mănăstirea Loreto din Calcutta predând catehismul,engleza şi geografia la colegiul din Entally.Avea o înfăţişare luminoasă iar zâmbetul nu-i lipsea niciodată de pe buze. Liniştea paradisiacă a mănăstirii, grădinile de flori, arborii şi lacul, slujbele şi rugăciunile îi asigurau o viaţă simplă, curată, aproape de Dumnezeu. Şi, într-o zi,  a părăsit siguranţa confortului de la Entally, adierea ventilatoarelor, statutul de profesoară şi veselia elevelor, deoarece că visul ei era altul…Un vis unic, care trebuia adus la viaţă pentru că numai astfel strălucirea lui va putea fi  o lumină şi un scop pentru ceilalţi. Cunoştea viaţa săracilor Indiei de la distanţă, protejată fiind de zidurile mănăstirii. De la fereastra ei văzuse trupurile acelea muribunde şi bolnave înşirate pe trotuare, copiii goi, murdari şi flămânzi, poate chiar a fost supărată când vreun bogat, îmbrăcat în haine luxoase, îşi făcea cărare printre ei, fără măcar să-i privească. Ca şi cum, dacă i-ar fi privit sau inima i s-ar fi înmuiat la vederea suferinţei, ar fi fot pierdut. Mizeria şi orgoliul preferau să se ignore. Însă totul avea să se schimbe după un scenariu al cărei protagonistă nu putea să fie decât ea, Maica Tereza. Ziua revelaţiei avea să fie aceea în care, bolnavă de tuberculoză fiind, călătorea spre Darjeelig, la mănăstirea Loreto de la poalele Himalayei pentru a-şi vindeca plămânii în aerul puternic parfumat al câmpurilor de ceai şi înălţimile albe ale piscurilor de zăpadă. Poate că Dumnezeu are nevoie să ştie dacă lumea îl mai iubeşte, dacă nu cumva inima lumii a fost cucerită în totalitate de rău şi poate că mai vrea să ştie dacă El mai are loc, dacă pentru El s-ar mai vărsa o lacrimă sau ar mai ieşi la iveală puţină milă…Astfel inima Maicii Tereza este încercată în acel tren care purta în el oameni şchiopi, orbi, leproşi, săraci ai căror priviri erau pierdute şi de pe care zdrenţele murdare atârnau acoperind schelete mutilate de foame şi boală. În acel moment, măicuţa vede uluită în fiecare făptură chipul lui Iisus care plânge şi cere ajutor. Îi priveşte cu uimire ca şi cum acum ar vedea pentru prima oară. Transfigurată astfel, Maica Tereza  aude glasul celui pe care îl iubea atât de mult şi căruia îi închinase viaţa: Iisus. Acele cuvinte divine au avut puterea să facă din ea ceea ce nici ea însăşi nu credea că poate face:”Vino, fii lumina Mea!”

Georgeta Istrate