Primul dans

    Zilele acestea mă gândeam că aş putea scrie despre efectele benefice ale dansului asupra sănătăţii. Ideea mi-a readus în memorie ziua în care  am dansat pentru prima oară în public. Amintirea m-a făcut să zâmbesc, fiindcă a fost un moment special.

Moartea pasiunii

    Aveam vreo cincisprezece ani. Într-o sâmbătă  seară, vărul Nicu l-a rugat pe tatăl meu să-mi dea voie să-l însoţesc la bal. După vreo jumătate de oră de negocieri, vărul a obţinut aprobarea, cu condiţia ca,  la miezul nopţii,  să mă aducă înapoi. M-am îmbrăcat într-o fustă de stofă în carouri, un pulover maron anchior, iar în picioare mi-am luat sandale din piele întoarsă, nu înainte să-mi pun şosetele albe. Am făcut câteva piruete în oglindă şi mi-am spus că arăt bestial. Când am ajuns în sala balului, fetele  erau îmbrăcate în mătăsuri fine şi  lăsau în urmă o dâră parfumată ce crea o magie în jurul lor. Acum, vestimentaţia mea nu mi se mai părea potrivită, eram de-a dreptul ....moartea pasiunii!  M-am ascuns după nişte bunicuţe, care veniseră să-şi privească de pe margine frumoasele nepoate.

Prinţul din poveste

    Trebuie să vă spun că , la ţară, încă se mai fac baluri cu lăutari. În seara aceea se cânta muzică populară şi, din când în când,  un vals sau o romanţă. Ca să nu obosească lăutarii prea tare, după o oră de cântat, se făceau pauze de 30 de minute. În acest timp, un băiat care  adusese combina, punea muzică uşoară. Voia să-şi arate calităţile de DJ. Atmosfera era plăcută, tinerii erau frumoşi, dar pe mine mă cuceriseră definitiv rochiile vaporoase ale fetelor. Dintre băieţi, unul părea nobil. Semăna cu un prinţ: înalt, ochii negri adânci ca marea, păr negru ondulat,  corp perfect, dar  mai ales o prezenţă de spirit deosebită. Emana în jurul lui mister.  Bunicuţele din preajmă  comentau despre el că  ar fi cam iubăreţ, că nicio fată  frumoasă nu i-ar scăpa. Cum naiba să nu fie iubăreţ, când toate fetele leşinau după el?  L-am privit cu coada ochiului, în ideea de a descoperi ceva ce nu văzuseră ceilalţi, probabil voiam să descifrez  misterul care-l învăluia.  În mijlocul acelor tineri, strălucea cu adevărat. Asta e! Seamănă cu Luceafărul lui Eminescu! Imaginea aceasta  mi-a inspirat făptura lui în acea seară!

Insistenţele

   Trecuse cam o oră de când venisem la bal.  La un moment dat, cine credeţi că se oprise în mijlocul sălii şi se uita fix la mine? Însuşi Luceafărul! Am roşit. Apoi  am încercat să-mi mut privirea. Dar omul nu se clintea, mă privea  cu o mai mare insistenţă. La naiba! Cine se crede tipul ăsta de mă priveşte în felul acesta? Oare nu a văzut vestimentaţia mea atât de „originală”? Nu mi-a văzut faţa arsă de  soarele verii ? ( trebuie să vă spun că, în vacanţele de vară, mergeam la fermă să-mi câştig banii pentru uniformă şi caiete . Mă înroşeam atât de mult, încât mi se cojea pielea de pe nas şi arătam ca naiba. Doar ochii  ieşeau  în relief, albaştri,  pe fondul acela de foc). Iar acum, eram de-a dreptul intrigată de insistenţele lui.

Lasă-mă în pace!

     Într-un final, m-am hotărât să-l înfrunt. M-am uitat la el să văd ce vrea de la mine. De pe buze, am citit următorul mesaj: „ nu pot să dansez acest vals decât cu tine. Te rog să vii!” Nu! Nu vreau să vin, nici măcar nu ştiu să dansez!, i-am răspuns eu prin semne. „Te învăţ eu! Uite, eu parcurg jumătate de sală, iar tu îmi vii în întâmpinare. Bine?” Nu, nu, nu! Lasă-mă în pace!

    Probabil că nu era obişnuit să fie refuzat, căci s-a îndreptat glonţ spre mine, a întins mâna şi, într-o clipă, eram lipită de el. Am vorbit vrute şi nevrute, mă privea drept în ochi, avea o delicateţe în gesturi  pe care nu o mai văzusem la un băiat. Şi nu cred că acele gesturi elegante fuseseră fabricate, era ceva ce venea din interiorul lui. Credeam că nu ştiu să dansez, dar cu el mi se părea că zbor. Până dimineaţă nu mi-a mai dat drumul. Luceafărul avea şi o prietenă pe-aproape, dar şi multe alte fete care aşteptau să fie invitate la dans. Dar  el m-a preferat pe mine. Nici astăzi nu ştiu de ce.  Timpul a zburat, iar spre dimineaţă erau cel puţin vreo şase fete care mi-ar fi scos bucuroase ochii, dacă nu ar fi fost el lângă mine.

Viaţa poate fi o sărbătoare

       Probabil că sunteţi curioşi să aflaţi dacă am rămas cu prinţul. Nu! Pe lângă reproşurile prietenei lui, a trebuit să suport şi ameninţările cu moartea ale bunicii acesteia, care se lăuda că ştie să facă vrăji şi că o să mă distrugă. Nu înţelegeam atunci de ce sunt eu vinovată, că doar  nu  l-am obligat să danseze toată noaptea cu mine. În plus, fusesem cel mai prost îmbrăcată, nu înţelegeam de ce denvenisem brusc un pericol pentru prinţesele care făceau parte din „spuma societăţii” şi care acum mă priveau cu aroganţă, umilindu-mă din priviri. Ba chiar am fost avertizată să nu mă mai arăt prin sat, că am s-o încurc. Devenisem un pericol public?  Doamne, chiar nu eram. Deşi prinţul era deosebit, nu se întâmplase acea chimie care să facă posibilă o iubire magică. Cel puţin din partea mea.  Ori, poate,  frica de ameninţările consătenilor mi-a inhibat sentimentele ? Oricum , el rămâne prinţul care a sfidat o lume întreagă să mă aducă în „lumina reflectoarelor”.Căci  pentru o noapte, el m-a făcut să simt că viaţa poate fi o sărbătoare, că pot fi  liberă ca pasărea cerului. 

Georgeta Istrate