O şomeră vorbeşte lumii

   Nu voi înţelege niciodată de ce primul ministru a adoptat soluţia „datului afară” din serviciu, pentru creşterea economică a ţării (o, binecuvântată restructurare, nici să mor nu mă laşi!). Având oameni săraci,  cum poţi fi o ţară bogată? Nu se găseşte  în ţara asta un om care să fie mai întâi preşedintele sau ministrul  românilor, şi de-abia după aceea al României? N-am să înţeleg de ce au fost desfiinţate fabricile. Noi mai producem ceva pe lumea asta? Sau poate că a devenit „obligatoriu” să cumpărăm de la alţii,  ca să o ducă ei bine. Şi noi? Unde sunt creativitatea  şi geniul acestui neam ? Unde ne sunt profesioniştii? Unde ne e demnitatea? Cât vom mai continua să avem coloana vertebrală încovoiată în faţa Europei? De ce sunt alţii mai buni ca noi? Dar sunt? Ce ne lipseşte? Mi se pare mie, sau se vrea distrugerea rezistenţei acestui popor?

 „ Dacă în secolul trecut învinşii îşi numărau morţii şi răniţii pe cîmpul de luptă,  în secolul nostru învinşii în războaiele economice îşi vor număra excluşii de pe piaţa muncii şi şomerii de la porţile intreprinderilor şi societăţilor comerciale”.  Acest text sună atât de depresiv, încât mă apucă disperarea. S-a creat o prăpastie atât de mare între bogaţi şi săraci, încât mă îndoiesc că va mai fi posibilă astuparea acestui hău.  

O şomeră vorbeşte lumii

 

Pe-aleea pustiită, prin frunze moarte, reci,

Mă plimb înlăcrimată, pe soartă supărată,

Căci nimeni nu mă vede, deşi-s aici, trăiesc,

Deşi am buletin, deşi mă străduiesc

Să fiu în rând cu lumea, să fiu asemeni ei,

Dar soarta mea mă face o pradă pentru lei

Când m-aţi văzut în zdrenţe, prin lume pribegind,

Când m-aţi văzut flămândă, o casă căutând,

Când mi-aţi văzut carnetul ce spune că-ş şomeră

Nu v-aţi gândit căci clipa în lume-i efemeră

Nu vă gândiţi decât la voi, nici nu vă ruşinaţi

Destinul vi-i prielnic, căci aţi ajuns bogaţi!

La uşa unor doctori ce se cred dumnezei,

Am aşteptat chiar zile întregi,  şi ochii mei

Au plâns de supărare, căci mă purtau pe drumuri

Am ridicat privirea, uitându-mă la ceruri

Că poate EL mai are în tolba lui cu viaţă

Să-mi toarne în pahar o ţâră de speranţă

Monsieur patron, ce vinzi într-o dugheană,

Mă vezi mai amărâtă, dar totuşi vreu un lucru

Tu mă înşeli, crezând că-s idioată,

Cât poţi: un pol, uneori chiar mai mult

Şi-ţi zici: analfabeta asta de unde-a apărut?

Nu ştie ea cât face, ia să-i opresc mai mult!

Eu tac şi-nghit. Vă văd atât de răi,

Atât de zeflemişti, de sfidători şi lacomi,

Ca să vă spun în faţă, ruşine mi-e de voi

Şi de ruşinea voastră mi-e ruşine,

Păstrez doar pentru mine impresia urâtă

Şi bucuroasă sunt că nu-s ca voi făcută

De trupul îmi acopăr cu zdrenţe căpătate

De mă vedeţi flămândă, pe obraji lacrimi vărsate,

Vă rog să nu mai râdeţi, vă rog să ascultaţi

Căci blana voastră scumpă, dac-o s-o dezbrăcaţi

Veţi fi la fel ca mine, un om neputincios

Un trup aveţi de lut şi...un buget frumos!

Georgeta Istrate