marți, 27 februarie 2018

Pictorul Murivale Mureşan Vasile – Dacă n-am mai fi murit…





Nu era un vizitator oarecare…
   

    
    Înainte să redau un alt fragment din interviurile cu pictorul Murivale Mureșan Vasile, am să vă povestesc despre ziua în care l-am cunoscut.  Era o zi de vară. Eu îmi făceam serviciul ca de obicei, iar el se tot muta de la un tablou la altul, prin sala Ştefan  Luchian, Muzeul de Artă al României. Nu părea un vizitator oarecare, ci unul care insista să descopere tehnica artistului, să vadă tușele și alte lucruri ştiute doar de cei ce ştiu.  Căci se vedea cu ochiul liber că trece   de la faptul de a admira o operă la a descoperi felul în care a fost concepută și, poate, chiar a încerca să intre în sentimentul autorului, în momentul creației. Unii ştiu să facă asta.

Galben ca soarele în amiază

     Artistul era îmbrăcat într-un tricou galben, ca soarele în amiază. Mi-a atras atenția o pată de culoare pe acel galben, și mi-am spus că e posibil să am un pictor vizitator, venit la muzeu direct din atelier. Am profitat de faptul că era singurul vizitator în acel moment și l-am întrebat dacă este cumva artist. Mi-a confirmat. Apoi s-a prezentat. Am descoperit un om deosebit!, mi-am spus. Am scos telefonul și i-am luat un scurt interviu. A ieșit atât de frumos, iar el a fost atât de inspirat, încât am fost de-a dreptul fericită în ziua aceea. Ghinionul a făcut ca acel interviu despre Luchian să se piardă, din cauza aparaturii care s-a stricat. Mi-a părut atât de rău… M-am rugat ca pictorul să se întoarcă la muzeu, să refacem interviul. Când a revenit, după mult timp, ţinea în mâini o mapă în care avea o sută de portrete ale Regelui Mihai, pe care voia să mi le arate. Puteți citi sau reciti despre acest subiect aici : https://romaniaitaramea.blogspot.ro/2018/01/7.html.


   Interviul citit de Dumnezeu

   

    El se bucura ca un copil că m-a găsit, iar eu, dincolo de faptul că mă bucuram nespus de revedere, aveam în gând să refac  interviul pierdut . Nu a ieșit nici pe departe ce a fost atunci. I-am spus și lui că am pierdut acel interviu și mi-a răspuns cu seninătate şi inocenţă că: “ acel interviu a fost citit de Dumnezeu”. Mi s-a părut atât de frumoasă exprimarea lui încât mi s-au umezit ochii.
  Am constatat  că nu mai pot recupera nici cinci la sută din ce pierdusem, pentru simplul fapt că o discuție, oricare ar fi ea, nu poate fi repetată întocmai altă dată. Pur şi simplu nu mai există acea stare,  acea  chimie pe care o aveau  persoanele într-un anumit moment. Concluzia este că orice clipă a vieții noastre e unică. Ea  nu poate fi reprodusă întocmai, de aceea  mă ajută foarte mult înregistrarea. 

Un artist al suferinţei
    
    Încerc să pun totuși prima întrebare, dar discuția alunecă în altă direcție. Pictorul îmi povestește că, în urmă cu mulți ani , a locuit în casa lui Kimon Loghi, la mansardă. “Era o  cămăruţă 2 pe 2. De acolo vedeam strada Povernei,  inclusiv casa în care a locuit Luchian”. Face o pauză, apoi adaugă: “Luchian a fost una dintre iubirile mele din tinereţe … dar prima iubire a fost Giotto , apoi van Gogh. Din pictura românească a fost Ștefan Luchian. El este  un artist al suferinței… Știi, artiştii trăiesc un fel de suferinţă când sunt chemaţi să facă artă. Prin artă, artistul vrea să-l vadă pe Dumnezeu. Dacă n-am mai fi murit, n-ar mai fi fost nevoie de artă!”

Starea de excepţionalitate

     Ce este sau cine este Dumnezeu?, îl întreb.  “Dumnezeu este, de fapt,   o stare interioară de excepţionalitate, o stare pe care o întâlneşti rar.  Eu m-am întâlnit de câteva ori în viaţa mea cu acea stare. Ea vine în anumite momente, poate de suferinţă, nu ştii când o ai, vine pur şi simplu! Astăzi am zis:” iau portretele cu  Regele Mihai şi le pun printre coroane, apoi  fac un mic filmuleț. Nu o să zică nimeni nimic, de ce să mă certe? Că doar am expus pe malul Senei! De  exemplu, acum 7-8 ani, am făcut vreo zece expoziţii cu 50 de lucrări puse pe sfoară între pomi, în vreo zece locuri din Franţa, inclusiv la  poalele Luvrului… Deci, în faţă la Luvru, eu am făcut expoziţie ! Râde. “pe poliţiştii francezi i-am păcălit spunându-le că expoziţia mea face parte dintr-un film despre marele Paris , bla, bla, bla”. Face o pauză, iar chipul i se întristează brusc. Din cauza ideii pe care nu a reuşit să o pună în aplicare…

Ultima lumină,  cea mai frumoasă

  Continuă, ca și cum ar încerca să se consoleze singur. “ Îmi pare rău că ideea asta mi-a venit chiar azi, când coroanele nu mai sunt. Dar asta este! Ideile astea îţi vin așa… nici nu ştii cum, de ce… Eu, dintr-o dată, mi-am zis: vai ce soare frumos e afară! Dar oare cum or fi coroanele alea pe care le-am văzut, care erau înzăpezite şi care erau extraordinare? Ce-ar fi să iau portretele şi să le pun printre coroane? Uite câte portrete am aici! Mie îmi place să caut un fel de esenţă în ideea  de portret! Vreau să prind ceva acolo, un sunet …şi când cineva nu mai e, abia atunci … Știi, se zice că, de multe ori, muribundul e mai frumos pentru că are ultima licărire a vieţii lui pe chip, ultima lumină, cea mai frumoasă!

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu