Articolul de astăzi este foarte puţin
prelucrat. Cuvintele artistului redau pasiunea pentru munca sa într-un mod atât
de viu şi original, încât orice aş fi scos sau aş fi adăugat, i-ar fi luat din
viaţă. În timp ce pronunţa vorbele, inflexiunile vocii şi mişcarea continuă a
trupului completau tabloul unei fiinţe în inima căreia focul artei arde cu o intensitate maximă. Am
avut senzaţia că el însuşi este o flacără…
Starea de genialitate
-
- Artistul are la îndemână o uşă, o
fereastră către o altă dimensiune care-i permite să intre, să simtă, să vadă, să audă,
să aducă de acolo idei ?
-
- Poate fi şi cum zici, dar artistul trebuie
să fie foarte conştient. Până nu ajunge în ceva pe care nu-l mai înţelege, că
după aia, se numeşte nebunie. Starea respectivă poate fi o chestie aproape genială! Eu de
exemplu, cu starea de genialitate m-am întâlnit pe la vârsta de 32 de ani.
Mergeam pe Rue de Rivoli în Paris, prin ’91, şi deodată am simţit că cineva mă
gâdilă la degete . Nu era nimeni! Şi
după aia am zis: A, e geniul meu!”
-
- Ce
drăguţ! am exclamat râzând. Imediat mintea m-a purtat în Grecia antică, pe
vremea lui Socrate, care povestea că vorbea deseori cu daimonul lui…
Pictam, pictam, pictam , de parcă duelam
După o
pauză de câteva secunde, observându-mi reacţia, continuă:
- -
“Şi atunci am spus că sunt o sămânţă bună. Într-un teren ca Parisul, altfel simt că mă
pot dezvolta! În acele momente mi-am dat
seama de dimensiunea ideii de genialitate. În fiecare zi mergeam cu şevaletul
în spate, pe străzile Parisului. Şi pictam, pictam, pictam, de parcă duelam. Eu, când pictez, sunt spectacol. Toată lumea
se adună lângă mine … La şcoală pictam întotdeauna cu o mătură. Ei nu
înţelegeau … Ştii de ce lucram în felul acesta?
Pentru că, dacă ai o mătură în
mână şi faci aşa pe pânză… desenezi cu o pasiune pe care mulţi nu o înţeleg. Ei
nu ştiu ce ai. Se uită ciudat la tine… Este
o tensiune care se lipeşte ca o
energie pe suprafaţă. Şi după aia, vii şi o creionezi şi iar o desenezi şi
îmbini trăirea , tensiunea ta …o, este atât de frumos! Ştii de la cine am
învăţat? De la nenea Van Gogh . Când am văzut un Van Gogh prima dată în viaţa
mea, am simţit că el era lângă mine şi
picta floarea soarelui. Pictura lui te magnetizează! O pictură trebuie să te
magnetizeze. Prin ce?! Mai ales prin
culoare-lumină. Şi pe urmă contează cum
pui tuşa…”
Când suprafaţa începe să vină spre tine…
-Aţi simţit un fir invizibil care vă leagă de Van Gogh?
- Da, era un fel de iubire! M-am simţit şi
nebun, chiar aş fi fost în stare să-mi
tai şi urechea…Râde. Arta, ştii cum e? Pleci de la marmura asta (interviul
a avut loc la MNAR,unde pardoseala este din marmură) şi tu începi şi desenezi…
şi tragi o linie… şi după aia, simţi că te încarci. Le spuneam studenţilor mei (fetelor le plăcea la nebunie) : pictaţi ca şi cum aţi face dragoste! Că dragostea vine aşa câte un pic, câte un pic, până ajungi pe cele
mai înalte culmi . Aşa e şi cu pictura. Dă-i, lucrează, pac!, uite, ia modelul
ăsta, iei de acolo… De fapt, e o trăire, o energie pe care o ai şi o pui acolo…
şi tu observi , iar mai pui , adaugi ceva al tău, după aia începe suprafaţa să
vină spre tine. Te captează cu totul. Nu
te mai uiţi în nicio parte, nu te interesează
ce vine de acolo, pe tine te interesează ce vine aici, cu ce-i mai dai acolo…
cât poate fi ea de vie, cât poate fi cum
vrei tu: să-ţi mai plângă un pic, să-ţi
mai urle un pic, să fie tandră, dulcică, să fie într-un fel anume. Şi dintr-o
dată zici stop!... gata!… nimic!
Ce mişto!
Noi
avem o vorbă: nemulţumitului i se ia darul. Aveam un coleg. Lucram fiecare la
tema lui… şi dintr-o dată, mi-au căzut ochii pe lucrarea pe care o făcea. Am
zis: ce mişto! Las-o aşa, în sânge! Nu, că-i mai fac ceva şi… o nenorocea…
normal că nu-i ieşea. I-am zis atunci: nu ţi-am zis să te opreşti? El îmi spunea: ce
faci, măi? Ce, eu vin să te opresc când tu te iubeşti? Nu, acolo tre să te
gândeşti, să te mai şi concentrezi un pic . Ai văzut cum e artistul? Acum l-ai
văzut… Studenţii îmi spun : mai ziceţi-ne dom’ profesor, că ne place! Nu, dar aşa este. Trebuie să ai o trăire, eşti credibil când eşti pe scenă şi joci acolo…
Dacă pictezi o fătucă cu o cafea şi o ţigară, nu prea merge. Trebuie să
transmiţi tu ce ai vrea, repede, nu aşa…
Lucrul ăsta l-am învăţat ca impresioniştii. Ei erau conştienţi de modificarea luminii. Mergi în peisaj şi e musai să lucrezi repede că, peste o oră, lumina-i
alta. Asta îţi schimbă totul - optica, emoţia, etc. Şi atunci m-am învăţat
să lucrez repede… Şi după aia, i-am înţeles un pic pe fovi[i] şi când am înţeles locul care i-a fascinat pe
ei – sudul Franţei – unde am şi fost în 2010, te simţi vrăjit de clima aia
mediteraneană, vegetaţia din acele locuri. E magic. Acum îl înţeleg foarte bine
pe Matisse…
https://www.youtube.com/watch?v=TH5qJQC2J9c
Sursa fotografiilor: https://www.facebook.com/murivale.muresanvasile
Sursa fotografiilor: https://www.facebook.com/murivale.muresanvasile
Georgeta Istrate
[i]
- Curent
artistic apărut în pictura franceză la începutul sec.
XX, ca reacție împotriva disocierii impresioniste a tonurilor; exaltă culoarea
pură, așezată în pete mari, adeseori violente, excluzând preocupările de
clarobscur și perspectiva atmosferică și tinzând spre efecte decorative
(Matisse, Derain, Friesz, Vlaminck, Marquet ș.a.).,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu