marți, 26 septembrie 2017

Mănăstirea Crasna (II)-ultima





Umbrele din curtea mănăstirii

     Dupa cină, am mers  la slujba de seară. Într-o cuminţenie sfântă, credincioşii  învăţau să-şi înalţe privirile spre cer, contemplau icoanele, rămânând minute în şir în genunchi, în rugăciune.Pentru că, nu-i aşa, atunci când sufletul se roagă, trupul îngenunchează.”Doamne strigat-am către Tine auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine.Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta , ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară…”
         Dupa terminarea slujbei, ne-am retras în cameră, dar am fost anunţaţi că la miezul nopţii se fac rugăciuni de dezlegare. Era pentru prima oară când participam la  miezonoptică. Pentru moment, s-a stins lumina .Mai era doar o oră până la acea slujbă.Nu am reuşit să adorm şi îmi aţintisem privirea spre tavan.Lumina  slabă a becului de afară,bătută de un vânt uşor care foşnea copacii, pătrundea  prin perdeaua din geamul uşii creând umbre mişcătoare în interior. Încet, încet,pe măsură ce timpul trecea, distingeam  siluetele doamnelor în noapte  care se ridicau , se îmbrăcau şi ieşeau în linişte.Am ieşit după ele. Din toată curtea, de prin locurile de cazare, vedeai  umbre  descoperite de  razele lunii.Toate aveau un drum comun: biserica. În interior luminau doar un candelabru aflat în apropierea catapetesmei şi câteva beculeţe deasupra icoanelor împărăteşti care le dădeau o strălucire aparte. Şi în acest semiîntuneric, vocile preoţilor se revărsau ca o ploaie de binecuvântare asupra credincioşilor care , răniţi de viaţă, stăteau ghemuiţi prin colţuri  pentru că  singurul care trebuia  să-i vadă era Dumnezeu. În faţa mea, un tânăr care nu avea mai mult de 24 de ani , creea imaginea suferinţei şi a chinului eliberării printr-un oftat  greu.Nu vedea pe nimeni, îşi ascundea faţa spre perete. Imaginea lui mi-a amintit de cuvintele vameşului care, într-un moment de conştientizare a propriilor păcate a rostit: ”Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”
     În ciuda faptului că trecuse mult de miezul nopţii biserica era plină .Când preotul rostea rugăciunile de dezlegare, şiroaie de lacrimi străluceau ca nişte fire de argint în lumina palidă a încăperii pe obrajii credincioşilor ca o mărturie a părerii de rău faţă de păcatele  săvârşite …

Râuri de credincioşi
                                                                 
     Dimineaţa îşi dăruise şi de data asta lumina peste pământ. Ca o jertfă a toamnei, frunzele galbene cădeau una câte una în faţa altarului de vară.Pereţii bisericii celei noi dezvăluiau învăţături în imagini.Priveam scara ce duce spre cer  parcursă de  cei mântuiţi. În laturile ei mulţime de fii rătăciţi care nu au mai găsit drumul spre casă.Câtă tristeţe şi disperare se citea pe feţele lor! Din gânduri m-a trezit un călugăr care  ieşise să bată toaca.Ce peisaj!  Era o  duminică mohorâtă de septembrie. Lumea se adunase la Sfânta Liturghie. Nu mai era loc în biserică , însă  oamenii ascultau slujba  de afară. Pe poarta mănăstirii intrau râuri de credincioşi de toate vârstele. Începuse o ploaie măruntă dar nimeni nu schiţa vreun gest de nemulţumire. Semn că speranţa creşte în om odată cu credinţa. Şi ce alt motiv pentru a trăi puteam să găsesc în acele momente sublime?  

Georgeta Istrate

                                                                                                                               



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu