“Regizor bolnav şi sărac, ajutaţi-mă să supravieţuiesc! ”

      Suntem în luna iulie a lui 2015 și l-am găsit tot în stradă, cu articolul meu în brațe, publicat în Revista Felicia, în 2007. Mi-aduc aminte că atunci se oferise un om bogat să-l ajute. Dar un mesaj primit la redacție din partea unei doamne ”binevoitoare” l-a oprit din intenție pe posibilul binefăcător. Crudă soartă!
    Culmea că,  după apariția acelui material, Mihai Dragomirescu a fost invitat la mai multe posturi de televiziune, povestea lui fiind mediatizată la greu, dar  nu i-a folosit la nimic. Am să postez mai jos articolul pe care l-am scris atunci, cu mențiunea că regizorul nu mai poate fi găsit la metrou la Univesitate, ci la Piața Romană, aproape de stația de autobuz 301.




“Regizor bolnav şi sărac, ajutaţi-mă să supravieţuiesc! ”

   Treceam întâmplător pe la Universitate şi l-am văzut acolo, rezemat de zidul rece al metroului, în semiîntuneric, ca o umbră, ca o oglindă a fiecăruia dintre noi. Ţinea la piept un carton pe care scrisese cu litere mari: “Regizor bolnav şi sărac, ajutaţi-mă să supravieţuiesc”. Avea chipul umil al  unui cerşetor însă privirea îi era limpede şi albastră ca a unui prinţ. Hainele, deşi de proastă calitate, erau elegante şi curate...

  Doamne, este atât de singur! Prietenii, foştii colegi şi chiar personalităţi cu care a lucrat, i-au transmis printr-un mesager că atunci când vreun ziarist curios ar vrea să-i afle viaţa, să nu mai spună că i-a cunoscut: “ Domnule, nu mai daţi declaraţii de-astea, că s-ar putea să nu fie bine…” Ştii de ce, Doamne?  Pentru că se ruşinează cu el, pentru că se simt lezaţi din cauza faptului că l-au cunoscut. Nu Ţi se pare că ai mai auzit aşa ceva? L-au părăsit şi pe el, ca pe o lepră, ca pe o ruşine… Despre acest om, care seamănă atât de mult cu Iov al Tău, am venit să-Ţi vorbesc astăzi…Şi el este ,într-un fel, tot un creator, la scară mai mică, desigur.Ce-Ţi cer eu, Doamne?  Să faci o minune şi să mă ajuţi să-l cobor de pe cruce, ca să nu mai aibă mâinile ocupate şi sufletul să nu-i mai sângereze, să mă ajuţi să nu mai fie un mort în viaţă ci, prin creaţie, să reînvie. Ah, Doamne, cât de mult îi place să asculte muzica bună , dar nici el nu ştie să explice de ce sufletul i se trezeşte cântând exact ce detestă mai mult: “Supărat,supărat sunt, Doamne, supărat/  Mult necaz în jur, multă minciună /  Iar s-adună norii a furtună/ Supărat, supărat sunt Doamne, iarăşi supărat/ Mulţi din prietenii în care am crezut / Repede şi ieftin m-au vândut…”

Dramele, ca un fluviu...

   Mihai Dragomirescu ar da orice ca să-şi mai strângă măcar o dată soţia şi copilul la piept.Ar vrea ca Dumnezeu să-i scurteze măcar puţin coşmarul ce-şi face de cap cu viaţa lui de 18 ani încoace, într-o noapte fără de sfârşit. Parcă nicio auroră nu mai vrea să anunţe zorile pe cerul său. Chiar şi aşa, mintea nu încetează să mai spere.Speranţa asta îl ucide dar îl şi ţine în viaţă... Dramele lui au apărut ca un fluviu ce a măturat tot ce era bun şi frumos, începând cu ianuarie 1988, când i-a murit mama. S-a prăbuşit ştiind că  nu poate să mai alerge la pieptul ei şi nu-i va mai surprinde privirea blândă în care-şi găsise adăpost de-atâtea ori, decât în încăperea amintirilor. Pentru că o iubea nespus, tatăl său nu a suportat singurătatea şi, în aprilie a aceluiaşi an, a urmat-o. La înmormântare, Mihai l-a iertat în gând  pentru că în copilărie îi aplica ”constituţia” de câte ori greşea. Că atunci când a aflat că în loc să dea la medicină, a dat la IATC,  i-a luat toţi banii din care avea să trăiască, lăsându-i doar minimul pentru drum. A păstrat doar momentele frumoase, învăţăturile şi principiile biblice cu care îl formase, el fiind preot. L-a aşezat şi pe el cu grijă în camera amintirilor, acolo lângă mama, iar suferinţa pe care o simţea a transformat-o într-o picătură de apă vie ca să crească acolo, la mormânt, o floare… În august 1989, în urma unei intervenţii chirurgicale, i-a fost extirpat un plămân şi a trebuit să se pensioneze pe caz de boală.Şi-a revenit surprinzător, chiar se gândea să se întoarcă la serviciu, pentru că se simţea în formă.Îi era dor de studiourile din Buftea unde lucrase ca regizor-secund…Numai că viaţa îi pregătea o operaţie pe cord deschis, fără anestezie…

Îmbrăţişaţi în moarte

   A doua jumătate a lui decembrie 1989 venea ca o promisiune de libertate.Numai că pentru Mihai acea libertate avea să arate ca o temniţă neagră şi urâtă. Fusese chemat să apere televiziunea. Lipsise de acasă două zile şi, de îngrijorare, soţia sa, Leni, a plecat în căutarea lui. L-a luat cu ea şi pe Alin, băiatul lor în vârstă de şapte ani, şi s-au îndreptat spre Universitate. Când Mihai s-a întors acasă pe 24, cu gând să împodobească bradul de Crăciun, a găsit biletul scris cu două zile în urmă: ”Am plecat să te căutăm. Dacă vii acasă, rămâi să ne aştepţi…” Un fior rece îi albise faţa, amuţindu-l.Moartea urlase despletită şi fămândă pe străzi…dacă a poftit la sufletele frumoase ale lui Leni şi Alin? Nuuuuuuuuu! Trupul îi tremură şi biletul îi alunecă din mână.Unde să se ducă? Oriunde, numai să scape de  incertitudinea asta care îl ucide. Pe străzi miroase a praf de puşcă în loc de cozonaci, a sânge şi a moarte. Întreabă pe toţi cunoscuţii, dar nimeni nu ştie…Într-un final, de la Procuratura Militară i se spune că soţia şi fiul său au fost împuşcaţi la Sala Dalles şi că femeia murise strângându-şi copilul la piept…Că au fost aruncaţi într-o groapă comună undeva în cimitirul Străuleşti II… “Nu am putut să suport durerea şi m-am refugiat în alcool.Nu mă mai trezeam niciodată şi, dacă o făceam din întâmplare, realitatea era zdrobitoare. Ajunsesem să vând şi lucrurile din casă, aveam restanţe la întreţinere şi tot aşa am ţinut-o timp de şase luni . Oricum, când m-am trezit, nu mai aveam nici casă.Mi-o luase unul care se oferise să-mi plătească datoriile. M-am trezit într-o zi singur , doar cu o servietă în care-mi păstram amintirile, în sala de aşteptare a Gării de Nord. Eram ca un actor într-o gară şi nu ştiam măcar ce tren aştept.În jur, o lume pestriţă tragi-comică ce probabil pierduse trenul, ca şi mine…”

Acum trăieşte din amintiri

  A încercat de mai multe ori să se ridice, dar de fiecare dată s-a trezit în acelaşi loc. A vrut să facă o afacere cu un amic, numai că acesta avea mania jocurilor mecanice şi acolo a cărat toţi banii până când au rămas fără capital de marfă.  Ideea de a cerşi i-a venit de la o bătrână pe care a cunoscut-o în Gara de Nord. Prima dată a fost cumplit, mai ales că mulţi dintre colegii şi prietenii de altădată treceau pe lângă el : “ Îmi era ruşine să privesc oamenii în ochi!”  Sunt ani buni de când Mihai stă acolo, la mila trecătorilor, aşteptând să răsară soarele. Viaţa i s-a oprit undeva la 35 de ani .Ce s-a întâmplat de atunci este doar scenariul unui film pe care, mai întâi, a trebuit să-l trăiască pentru ca, într-o zi, să-l pună în scenă, ca o lecţie de viaţă pentru noi. Şi când vrea să fie fericit, se refugiază în amintirile frumoase de dinainte de potop, la momentul în care a cunoscut-o pe Leni, frumoasa cu ochii verzi şi bucle ca pana corbului, Ah, cât de fericit îl făcea inima ei bună! Altădată retrăieşte bucuria pe care a simţit-o când Alin a venit pe lume: ”Era superb! Aşa blond şi cu cu părul cârlionţat ca al maică-si, ochii mari şi negri, semăna cu un înger pictat în biserică. Într-o seară, în gară, mi-au furat şi geanta cu amintiri”.  Apoi, face exerciţii profesionale şi retrăieşte piesele de comedie  pe care le punea în scenă în timpul stagiaturii la  Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Momentele premierelor când, la sfârşitul spectacolului, organiza dialog deschis cu actorii şi spectatorii. Îşi nota aprecierile dar şi criticile. Ca să fie sigur de adevăr, întreba câţiva copii dacă le-a plăcut.Ştia că ei, copiii, nu mint niciodată .
    L-am lăsat pe Mihai acolo lângă peretele acela rece, cu demnitatea lui care nu i-a permis să accepte ajutor de pe urma faptului că a pierdut două fiinţe iubite în Revoluţie.Ele nu puteau fi vândute pentru că sunt nepreţuite.Nu a putut să-şi construiască palate pe morminte. În schimb, se mulţumeşte să fie zi de zi aproape de locul în care s-au dus. E sigur că, dacă viaţa i-ar da ocazia să facă ce ştie mai bine, ar munci 24 de ore din 24 şi ar arăta lumii, care l-a dispreţuit pe nedrept ,că el, regizorul Mihai Dragomirescu ar putea să se ridice...

   Georgeta Istrate




















































Un comentariu:

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...