Portret de doctoriță - Georgeta Socol

   Am mers de curând pe Șoseaua Giurgiului. Aveam nevoie de un stomatolog. La aceeași policlinică de la stația de tramvai Drumul Găzarului, am găsit-o pe Georgeta Socol, într-un cabinet utilat după cele mai înalte standarde, cu același zâmbet pe care l-am descoperit în urmă cu câțiva ani, când am scris articolul pentru Revista  Felicia, pe care îl voi reda mai jos. Este bună atât din punct de vedere profesional, asta se vede și după pacienții care o preferă, cât și din punct de vedere uman.  

Un zâmbet ce transformă mărăcinii în ghiocei

    Mă aflam pe Şoseaua Giurgiului.Vântul de ianuarie biciuia crengile copacilor care dansau zgomotos pe fondul galben-rece al ultimelor raze ale soarelui.Brrr, ce frig !Încercam să-mi închei nasturele de sus al hainei şi, dintr-o dată, mi-am văzut mâna plină de sânge.  Atinsesem ,fără să vreau, coaja unei răni mai vechi.Sângele picura pe pământ.Strângerea unei mâini m-a făcut să-mi ridic privirea. Acei ochi negri pe care-i vedeam pentru prima oară, mă priveau atât de cald că nu mai simţeam răceala vântului, iar zâmbetul atât de neobişnuit mă cucerise complet:”vino să-ţi pansez rana!Cabinetul meu este la doi paşi…”

      M-am lăsat condusă, mirată că mai există astfel de oameni. Pe uşa încăperii de la parter scria cu litere mari:Georgeta Socol, stomatolog.Îmi îngrijise rana şi, de pe acel scaun pe care mă invitase să stau, o priveam cum lucrează. Mi se părea că o cunosc de-o viaţă!Ar fi trebuit să mulţumesc şi să plec…dar… stomatolog?! După înfăţişare, gesturi şi atitudine aş fi zis că este educatoare…Când lucrează, parcă se roagă…Cum poţi să ai atâta fericire pe chip în timp ce repari dinţi stricaţi? Râde…îmi spune că niciodată nu visase să fie stomatolog. Că este din Jilava şi că a urmat un liceu agricol pentru că-i plăceau la nebunie florile şi mai ales animalele.Voia să se facă veterinar. Însă profesoara de patologie nu acceptase ca o fată aşa de « cuminte şi frumoasă » să facă toată viaţa injecţii la porci şi  vaci. Apoi, ca să fie sigură că este ascultată, a luat-o de mânuţă şi a înscris-o ea însăşi la o facultate de stomatologie, apoi a însoţit-o la examene:  ” E drept, pe atunci nici nu ştiam ce înseamnă stomatologia! Îmi dorisem de mică să fiu doctoriţă »… râde… « bietele mele păpuşi erau ciuruite de injecţii! Apoi, prin clasa a VIII-a , profesoara de română mi-a spus că am scrisul ca de medic. M-a privit fix şi a exclamat : « ai să ajungi doctoriţă ! »Şi uite că a avut gura aurită! ”

Cabana din vis

   Pe acorduri de ”freză”  îmi povesteşte cât de greu o scosese la capăt.Că fără ajutorul tatălui, care a plecat să lucreze în străinătate ca să-i plătească şcoala, nu ar fi reuşit. Că atunci  când plângea, crezând că n-o să facă faţă, mama era lângă ea, sprijinind-o şi încurajând-o. O asculta chiar dacă ea, femeie simplă de la ţară, nu înţelegea nimic din acei termeni medicali atât de greoi. Îşi aminteşte cu tristeţe că, prin anul V de facultate, era să piardă totul : « prin 1996 începuse aşa o revoluţie cu facultăţile particulare de medicină, că se desfiinţau toate. Rămăsese doar cea de la Titu Maiorescu. Mă cuprinsese o disperare teribilă … Dumnezeu a vrut să mă ajute. După multe zbateri, am reuşit să mă transfer. Ştii, eu nu merg des la biserică, dar simt că Cineva mă ajută…nu ştiu să explic…El este acolo când am nevoie ! » Îi strălucesc ochii când povesteşte despre acea mână nevăzută care o conduce peste tot. Îi face plăcere să-mi povestească despre un vis care a devenit realitate într-un mod inexplicabil, un vis cu o cabană, un pârâu ce trece susurând prin spatele curţii şi vizavi o biserică. La scurt timp, de Paşti, cineva i-a făcut o invitaţie la Moeciu. Peisajul era identic cu cel din vis.Terenul era acolo, pârâiaşul, la fel şi bisericuţa. Lipsea cabana. Se îndrăgostise de peisaj. Avea senzaţia că aparţine acelui loc. « Nu aveam bani să cumpăr acel teren însă mi l-am dorit atât de mult că parcă tot universul m-a ajutat să-l obţin».

Viziune de artist…

   Căuta prin trusele de pe masă vreun instrument pentru pacienta care se afla pe scaun.Pentru moment, zgomotul frezei tăcuse. Mă intriga zâmbetul ei care nu dispărea. Îmi dădea impresia că fusese proiectată cu dulceaţa aceea  pe chip, menită să-i facă fericiţi pe toţi aceia care o întâlnesc.Voiam să ştiu dacă a fost vreodată îndrăgostită…Cum să nu ? Cu toate că alesul inimii locuia la o stradă de a ei, nu-l întâlnise niciodată până în acea zi atât de specială. El, profesor de desen, reuşise imediat să vadă  în ea valoarea ascunsă, dincolo de privirea senină şi zâmbetul ei cald. Eh, viziune de artist! Și ea ? Îi spusese bunica demult că i s-ar potrivi un băiat înalt, cu părul negru şi creţ, dar obligatoriu cu ochi albaştri ! « Băiatul ăsta era exact aşa cum îl proiectase bunica în mintea mea !În plus, în clipa în care l-am văzut, am simţit că-l cunosc dintotdeauna, aveam o încredere totală în el, mă simţeam ocrotită şi orice problemă aveam, ştiam că el are să mi-o rezolve. Să ştii că, în viaţă, fericirea nu stă în lucrurile pe care le ai, ci pe cine alegi să-ţi fie alături ! » Vorbeşte despre soţul ei, Tom, cu o bucurie inexprimabilă. Apoi, brusc, îşi aminteşte o întâmplare de acum zece ani care a tulburat-o peste măsură. În ziua aceea primise o sută de dolari de la tatăl ei. Se afla cu soţul undeva în zona Hanul lui Manuc.Voiau să schimbe banii. Căzuseră în mâna unui « tuciuriu » care îi înşelase. Soţul alerga împreună cu un prieten după el. Ea rămăsese singură. După un timp, «  am luat-o la fugă după ei. Tot drumul,  de la Hanul lui Manuc până la  stația de metrou Unirea, am avut senzaţia…ce senzaţie ? Chiar aşa s-a întâmplat !Efectiv nu atingeam pământul…făceam salturi…lumea se dădea la o parte…am sărit peste bara de la metrou şi am ajuns o dată cu soţul meu. De câte ori nu m-am gândit la asta ! Unii s-ar putea să nu creadă ,dar sunt sigură că multă lume m-a văzut atunci. Mi se pare inexplicabil… »

Parcă toţi semănau cu ea !

  

    Prin fereastra cabinetului se stinge molcom roşiaticul apusului.Vântul încremenise în copaci . Doctoriţa zâmbeşte transformând mărăcinii uscaţi  în ghiocei.Este călduţ. Îmi simt obrajii arzând. Pe chipul pacientei de pe scaun murise teroarea vizitei la dentist. Se înţeleg din priviri şi, din când în când, ea o întreabă : « acum e bine, vă mai jenează ceva ? » Se vede cu ochiul liber cât de multă pasiune pune în ceea ce face.Nimic din ce ţine de meseria ei nu-i este străin. De la tratamentele protetice, estetică dentară, albire, până la implanturi şi operaţii complicate. În inima ei păstrează visul ca, într-o bună zi, să poată construi o policlinică . Şi mai are un vis care seamănă cu glasul vesel al unui copil care să-i spună:mamă !

     Am ieşit. Sala de aşteptare era plină .Oamenii parcă voiau să intre într-o încăpere de bal,  nu într-un cabinet stomatologic. Parcă toţi semănau cu ea. Un zâmbet care aduce la viaţă creaţia Lui Dumnezeu, un moment unde miracolul este subtil, dar atât de prezent !

  

   Georgeta Istrate

Doamna doctor Georgeta Socol poate fi contactată la numărul de telefon: 0722.219.417.