Cu părul alb, încărunţit de
vremuri,
Obrajii desenaţi cu riduri de aramă,
Cu diplomat în mână, cu fruntea sus, semeaţă,
Îşi scârţâie pantofii, dar nimeni nu-l ia-n seamă.
Încet păşind, ca nu cumva cu pasu-i
Să supere pe vreunul dintre neamuri,
Privirea mustrătoare şi glasul lui îngână:
„Azi nu mai e respect, nu mai sunt ritualuri...”
Un foc nestins în minte-i aprinde o-ntrebare.
El fruntea îşi ridică, scrutează cu privirea
O lume adormită în propria uitare.
Ş-atunci, cu glas istoric, dă trezirea:
„Ştii tu cine sunt eu, ştii oare?”
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu