sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Vei înţelege mai târziu (ultima parte)


Ispita

  -Ai înnebunit de tot, omule. Glumele tale mi se par cam nesărate şi ar fi bine să pleci până nu vine bărbatul meu. O să-ţi dea el o mamă de bătaie,  să-ţi treacă cheful de amor, băiete. Da’ nu ţi-e ruşine aşa puţin? strigă femeia  foarte serioasă.
   -Nu mi-e deloc ruşine şi nu glumesc…ia patru sute de lei de-aici  şi hai s-o facem!
   -Ce dracu zici, măi omule, pleacă până nu strig să vină vecinii şi  te-oi face singur de râs.
   -Ba n-o să strigi, Vico dragă, răspunde bărbatul, mai adăugând o sută.
   -Sunt femeie serioasă, nu mă pretez la aşa ceva, zice femeia pierdută,  mirându-se de banii pe care este dispus bărbatul să-i dea pentru o partidă de sex.
   Petrache mai adaugă o sută. Femeia tace. Ea se aşează uşurel pe scaun fără să zică nimic şi se uită la bani. El mai adaugă o sută. Ea nici nu se clinteşte. Nouă sute de lei sunt bani, nu glumă. Petrache adaugă şi ultima sută. Parcă nici nu se uită la bani. O priveşte insistent pe soţia maistrului,  în aşteptarea unui răspuns. Femeii încep să-i strălucească ochii şi se gândeşte ce şi-ar cumpăra cu acei bani. Începe să se descheie singură la capot, în timp ce-l priveşte în ochi. Ispita celor o mie de lei este, în aceste momente,  mai puternică decât dorinţa de fidelitate faţă de soţul ei. Pare fermecată. Îl trage pe bărbatul cu priviri lacome dupa ea. Ciudat, mâinile lui trezesc în corpul ei fiori şi simţuri pe care nu le cunoscuse până acum. Nu se mai poate  controla şi se lasă pradă instinctelor şi ... propriilor interese. La final, ea se ridică de pe pat, îşi trage capotul şi încearcă să-şi aranjeze părul,  acum răvăşit. Îi este ruşine  şi îşi ascunde privirea undeva pe un tablou de pe perete.
   -Acum, plec. Mulţumesc Vico dragă, ai fost grozavă, dar această poveste se sfârşeşte aici. Vei înţelege  mai târziu…

Şocul

   De-abia pe la orele unsprezece seara,  Tudose se întoarce obosit şi flămând. Soţia îi pune o farfurie de mâncare în faţă. Este gânditoare, dar  bărbatul nu observă nicio schimbare în atitudinea ei mult mai încetinită şi mai resemnată ca altădată. Îi pare rău, însă  ştie că e prea târziu.
   -A trecut  Petrache pe aici să-ţi spună că o să întârzii?
   -A trecut.
   -Ţi-a adus şi banii?
   -Care bani?
   -Avansul meu. I-am dat cei o mie de lei  pe care i-am luat ca avans . M-am gândit că poate vrei să-ţi cumperi ceva…te-am auzit, zilele trecute că-ţi place un material de rochie…
   Doamna Vica se albeşte la faţă. Se aşează uşurel pe canapeaua din şopron şi nu zice nimic. Abia acum îşi dă seama că şi-a pierdut cinstea  degeaba. Îi spusese Petrache mai devreme: ”vei înţelege  mai târziu”...
   -Ţi i-a adus?
   -Da, mi i-a adus,  zice femeia palidă.
   -Da’ ce ai, draga mea, nu ţi-e bine?
   -N-am nimic…ţi se pare…n-am absolut  nimic! 

Georgeta Istrate

2 comentarii:

  1. Felicitări!
    Uau, am citit întreg materialul. Să înţeleg că povestea este chiar ...adevărată! Cutremurător până unde poate lovi invidia umană şi nu numai... Chiar, de curând, eu am fost victima unei minţi de asemenea ,,bolnave" de răzbunare. Şi...suntem oameni. Şi ne deosebim de animale prin educaţie, spunea Kant...Dureros, dacă ne gândim că din ce în ce mai multe fiinţe umane, pentru că persoane nu merită numite, nutresc asemenea sentimente negative vis-a-vis de aproapele său...katia

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, este uimitor pana unde poate ajunge razbunarea omului. Vica nu era vinovata de neintelegerile sotului ei cu Petrache, dar cel mai cumplit aspect mi se pare cedarea femeii in fata banilor. Daca toate femeile or fi asa...ma calugaresc! Sper din toata inima ca NU!

    Mircea

    RăspundețiȘtergere