Jocul cu Moartea, Bebe Anastasie Matei

...Seara începuse să acopere ferestrele clădirii cu perdelele sale întunecate, când, în sfârşit, s-a încheiat şi ultima licitaţie a zilei; câştigată, ca de obicei, de el.

Se ridică din fotoliu şi porni grăbit spre ieşire, dar fu oprit de glasul ironic al unei colege:

- “Stăpâne”, care este secretul acestor frustrante succese?

- Sunt fiul favorit al Universului - care mi-a dăruit puterea de a influenţa oamenii şi evenimentele după bunul meu plac!

Răspunsul, deşi reflecta aproape în totalitate adevărul, o şocă la fel de mult ca atunci când, trecând pe lângă un accident, îi spusese: “Nu înţeleg de ce vă sperie moartea atât de mult, şi de ce o vedeţi ca pe o baba hâdă şi rea, când, de fapt, este una dintre cele două entităţi cu care fiecare dintre noi venim pe pământ, Viaţa şi Moartea; Viaţa ne va veghea evoluţia pe Pământ, şi Moartea pe Celălalt Tărâm.”

După acest răspuns aiuritor - rămas fără replică, deschise uşa, dar femeia îl prinse de mână şi, privindu-l atentă câteva clipe, îi spuse:

    - Ştii, eşti cel mai ciudat om – dacă eşti om - pe care l-am văzut vreodată! Şi nu doar pentru modul nonconformist în care abordezi unele subiecte, ci, mai ales, pentru sentimentele ciudate pe care mi le induci atunci când mă aflu în preajma ta: admiraţie şi încântare, dar şi nelinişte şi teamă, pentru că am senzaţia că eşti… un extraterestru!

Deşi îi treceau prin minte zeci de răspunsuri, care mai de care mai sarcastice şi mai stranii, renunţă, gândindu-se că n-ar fi făcut decât să adâncească şi mai mult misterul şi confuzia.

O salută cu o uşoară înclinare a capului, şi coborând în fugă scările spitalului, se urcă în maşină şi porni spre casă.

   Singur, la volanul bolidului ce aleargă nebuneşte pe şoseaua umedă, priveşte cu uimire şi încântare, cum lacrimile de bucurie ale Primăverii, trezită la viaţă de sărutul fierbinte al Soarelui, se transformă – atinse de aripa îngheţată a Craiesei Zăpezilor – în mii de perle ce strălucesc feeric în lumina crudă a farurilor.

    Treptat, albul diafan al ţesăturii de perle căpătă nuanţe roşii-fosforescente, la apariţia unui panou ce semnalizează o curbă periculoasă. Oricare alt şofer de pe Terra, şi nu numai, ar fi redus viteza, dar el reacţionă într-un mod absolut stupefiant: Apăsă pedala de acceleraţie la maximum, şi privind amuzat spre fotoliul din dreapta, se adresă unei persoane doar de el văzută:

    - Preafrumoasă stăpână a Tărâmului Morţii, dacă mă vrei în împărăţia ta, iată ocazia!

Brusc, maşina se înclină periculos spre exteriorul curbei, iar urletele apocaliptice ale roţilor intrate în derapaj, sparseră liniştea nopţii.

    Când roţile pătrunseră pe acostament, şi înclinarea maşinii atinse punctul de rostogolire, iar oglinda retrovizoare zbură în mii de bucăţi la impactul cu parapetul de protecţie, se părea că, în sfârşit, Moartea câştigase jocul şi, implicit, trofeul – sufletul acestui temerar. Şi totuşi, când dezastrul părea iminent, se întâmplă o minune: Nu ştiu dacă el, cu talentul lui de şofer înnăscut, sau Viaţa, sora sa geamănă, cea care-l scăpase pentru o clipă din braţele sale protectoare, transformă ţipetele ascuţite ale roţilor într-o dulce melopee şi reaşeză uşor maşina pe toate cele patru roţi.

Odată cu ieşirea din curbă, zâmbetul acela ciudat – care nu-l părăsise de-a lungul acestor clipe tensionate - se transformă într-o teatrală bezea, ce zbură spre invizibila pasageră, căreia îi şopti:

- Iar m-ai ratat...pentru a câta oară?

Oare, calmul acela imperturbabil, cu care a traversat această dramatică situaţie, se datorează unei stări de alienare sau certitudinii că legătura simbiotică dintre cele trei entităţi: Viaţa, Moartea şi el îi conferă nemurirea?

Deşi Mama Natură l-a dăruit cu inepuizabile resurse de energie şi optimism, iar şofatul este una dintre puţinele sale bucurii, monotonia peisajului nocturn îl deprimă atât de mult, încât are senzaţia că cei zece kilometri rămaşi pâna la destinaţie reprezintă cel puţin distanţa de la Pământ la Lună.

Luminiţele jucăuşe ale roiului de licurici, proiectate pe orizontul întunecat al nopţii, ce anunţă apropierea oraşului – punctul său terminus – îl scot din starea aceea de apatie şi îi redau buna-dispoziţie.

Traversează pasajul, pătrunde pe bulevardul central şi, fără să reducă viteza, virează brusc pe aleea din faţa casei, frânând la doar câţiva centimetri de zidul clădirii.

Deschise portiera, şi coborând în mijlocul furtunii, se prinse în hora fulgilor de nea - ce dansau frenetic în bătaia vântului - şi se lansă într-o amplă şi elegantă piruetă. Dar căţelul, un ignorant în arta baletului, îşi înfipse colţii în pantalonii „Zburătorului”, şi-l „coborî” pe pământ. Trezindu-se în genunchi, cu potaia în braţe şi elegantul costum, „whol england”, fraternizând cu noroiul daco-roman, izbucni în râs, şi pupându-şi javra pe bot, se ridică şi-şi continuă drumul în paşi de dans până în mijlocul livingului, unde aruncă haina şi servita pe un fotoliu şi deschise computerul.

După ce a expediat firmei raportul de activitate şi şi-a „răsfoit” corespondenţa, a vrut să închidă calculatorul, dar nu-şi putea desprinde privirea de pe un I.D. – „Perla Albastră”, aflat pe lista destinatarilor unui mail...

 

Bebe Anastasie Matei,

23 Februarie, 2008.