Când visele devin realitate...

    

     Înainta în vârstă şi habar nu avea  că nu avusese parte de o clipă de fericire reală. Relaţia, pe care o avea de ani buni,  nu făcea decât să o distrugă. Pentru că fusese singurul  bărbat  din viaţa ei, credea că  aşa trebuie să fie.  De mulţi ani, nici nu-şi mai amintea câţi, dormea într-o altă cameră. Aici, în singurătatea şi bezna nopţii, îşi imagina o altfel de fericire, una care să i se potrivească. Acesta era singurul rai din care nimeni nu o putea alunga, era locul ei de refugiu,  care avea s-o ajute să supravieţuiască într-o existenţă cenuşie. Membrii familiei nu o priveau decât ca pe un obiect bun de folosit, probabil se gândeau că , în tinereţe, avusese partea ei de fericire. Şi chiar dacă ar fi ştiut că nu a avut, nu i-ar fi permis acum acest lux. Era rândul lor, iar ea era obligată, prin statutul pe care îl avea, să contribuie la bunul mers al fericirii lor.

       Atunci când soţul se apropia de ea, avea o reacţie de respingere, o biciuia îngrozitor prezenţa lui. Şi atunci,  îi venea să fugă, dar singurul lucru pe care îl făcea cu adevărat era să privească spre icoana lui Iisus şi să-i spună în tăcere: salvează-mă! Deschide-mi o uşă! Chipul mut din icoană o privea absent, uneori i se părea că aude răspunsul: îndură!!!!

     Chiar dacă raţiunea îi spunea că asta e soarta femeii, inima nu voia să se supună. Ea voia să fie iubită altfel, voia să iubească cu adevărat. Disperată, se uita în oglindă. Ceea ce vedea nu era deloc rău. Arăta mult mai tânără. Cum se poate? Prin câte trecuse! Poate că se întâmplase ceva cu ea, poate că atunci, în dimineaţa  când o vizitase lumina aceea dulce,nepământeană,  şi se aşezase pe faţa ei ca un reflector, se întâmplase ceva. Nu, e doar o idee!

      Într-o zi, deschise Biblia. Acolo scria că Dumnezeu făcuse femeia din coasta lui Adam. Reflectă  îndelung la acest lucru. Ajunse la concluzia că ideea Creatorului era cea mai bună, deoarece coasta se afla aproape de inimă. Prin urmare,  femeia fusese creată pentru a fi iubită. Dar de ce, atunci când soţul se apropia de ea, simţea un dezgust total? Poate nu era ea coasta potrivită pentru el? Dar oare mai putea ea să simtă ceva pentru cineva? Fusese vreodată înzestrată să simtă acele vibraţii care te ridică de pe pământ atunci când iubeşti? După atâta vreme se îndoia că mai este femeie, că mai poate stârni pasiune şi admiraţie în inima şi ochii unui bărbat. Se îndoia că mai poate trezi focul din interior, un foc care părea să fie demult cenuşă. Dar de ce sunt toate acestea importante?

     Aşteptase toată viaţa un bărbat care să o salveze de prăpastia întunericului şi a nefericirii. Uneori, în mintea ei se năştea un basm în care ea avea rolul principal. Dar şi acest vis se stinsese încet. Când nu mai aştepta nimc de la viaţă, minunea s-a înfăptuit. Din neantul visurilor, din imaginaţia care o ajutase să supravieţuiască, a luat fiinţă omul potrivit. Când s-au văzut faţă în faţă, şi-a văzut chipul în ochii lui, ca într-o oglindă. Era frumoasă, cea mai frumoasă femeie din Univers. În privirea lui se vedea strălucitoare, aşa cum nu se văzuse în nicio oglindă şi în nicio privire. Avea o aură specială, ca şi cum ceva magic ar fi înconjurat-o.  Era uimită. Şi când el i-a atins mâna, tot corpul i s-a înfiorat. Simţirea îi confirma faptul că este vie, că acel foc interior, pe care doar îl intuia, era intact, proaspăt şi  atât de plăcut! Doamne, cum trăise fără el?  Şi când l-a îmbrăţişat pentru prima dată, a ştiut că este parte din el. Era o senzaţie atât de plăcută, că nu putea fi comparată cu nimic de pe lumea asta. Credea că aşa se simt doar zeii. Imaginaţia ei era întrecută de realitate. Şi dacă în momentul acela ar fi fost să moară, nu i-ar fi părut rău, căci clipa aceea valora cât o eternitate.

Georgeta Istrate