Am lecturat de curând cartea EUROSTUDII
Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei, care a apărut
la Editura Universităţii din Bucureşti. După ce am citit-o, m-am
gândit să scriu câteva cuvinte despre fiecare articol şi să dau două-trei
citate care să ilustreze, pe scurt, tema
abordată.
Volumul este alcătuit dintr-o
serie de comunicări ştiinţifice susţinute la colocviile Eurostudii ale
Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Coordonatorii sunt Simona Drăgan şi Constantin Emil Bucur.
 | |
| Imagine lansare carte |
Autor: Iulia Vucmanovici
Universitatea Națională de Arte din București
Tema: ANIVERSAREA UNEI PRIETENII : PALLADY ŞI MATISSE
Articolul Iuliei Vucmanovici este cuprins între paginile 171 și 180 din
volumul :”Eurostudii – Incursiuni în vârstele Europei".
La Muzeul de Artă al României se află câteva lucrări semnate de pictorul român Theodor Pallady. Le admir foarte des și, de fiecare dată, am senzația unei perdele de mătase care-mi alunecă prin labirintul privirii direct în suflet. Culorile sunt foarte deschise, transparente, unele aproape şterse de lumina palidă și suavă creată pe materialul artistului. De multe ori, am avut senzaţia că trăirea pictorului a fost transpusă atât de spiritualizat, încât lumea noastră abia percepe imaginile artei sale. Parcă ar vrea și nu ar vrea să-l ghicești, parcă se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi. Este fascinant, căci nu te saturi niciodată de acest joc.
Mărturisesc, am fost plăcut surprinsă de tema aleasă de Iulia şi , după ce i-am citit materialul, m-am simţit mai bogată din foarte multe puncte de vedere.
Nu ştiam amănunte despre prietenia lui Theodor Pallady cu Henri Matisse însă acum, după ce am analizat-o îndeaproape, o pot cataloga ca pe un fenomen ce a meritat trăit, experimentat . Sigur că pentru ei a fost ceva extraordinar, însă eu apreciez din punct de vedere al spectatorului, al cititorului, al omului care cercetează sensurile mai mult sau mai puțin ascunse ale geniului care-i stăpânea. Din scrisorile lor, din care Iulia a citat o parte, am avut senzația deschiderii unei ferestre către sufletele celor doi mari artişti. Există o nobleţe transpusă în cuvintele scrise pe înţelesul tuturor, care te învăluie cu o energie benefică, îţi dau un impuls de a scoate ce-i mai bun din tine.
Mai jos, am să las citatele să curgă, spre încântarea celor care apreciază operele celor doi titani ai artei universale.
După 15 ani...
"Abia în cadrul expoziției ce marca 15 ani de la dispariția lui Matisse, s-au putut regăsi laolaltă, în premieră pentru istoria artei, portretele pe care Henri Matisse și Theodor Pallady și le-au făcut reciproc în anul 1939, înaintea declanșării războiului și a evenimentelor istorice care aveau să pună capăt șederii lui Theodor Pallady la Paris, în Place Dauphine no. 12 și astfel, întrevederilor pictorului român cu vechiul său camarad de atelier și de studiu al artelor plastice (...) În pofida vechimii și a profunzimii legăturii lor, cei doi pictori nu își alăturaseră simezele niciodată, nici chiar în calitate de studenți ai aceluiași profesor, în cadrul vreunei expoziții de grup" (pagina 171).
Prieteni buni, distanță în profesie
"Vreme de șase ani de frecventare a atelierului parizian, relația li se sudase într-o amiciție puternică, datorată unei puternice afinități spirituale. Au fost despărțiti de doi simetrici ani, atât la momentul nașterii cât și la cel al morții ( născut în 1869, Matisse a trecut în neființă în 1954, Pallady născându-se cu doi ani mai târziu și supraviețuind-i prietenului său tot atâția. Este cea mai strânsă relație de camaraderie dintre toate cele stabilite de Pallady cu restul elevilor din cadrul atelierului de studii al lui Gustave Moreau. Relația dintre Pallady și Matisse avea să rămână una de prietenie până la sfârșitul lor lumesc"(pagina 172).
Proba adevăratei camaraderii
" Începând cu finele anului 1939, cursul istoriei avea să sublimeze legătura lor într-una strict epistolară, făcând-o poate cu atât mai apropiată, căci pictorii corespondaseră și în Franța, în 1939 și începutul anului 1940, dar abia odată cu părăsirea Franței de către Pallady, corespondența celor doi frați de breaslă va înfrunta «uriașele perdele de foc» ale războiului, ca și cenzura Wermacht-ului, exercitată atât în Franța, cât și în România, făcând astfel proba adevăratei camaraderii. După război, istoria și-a primit tributul acestei vechi prietenii, sacrificată de noul regim comunist din România. Legătura celor doi prieteni a fost împiedicată de cenzura comunistă până în 1954, anul morții lui Matisse "(pagina 172).
" Bătrâne camarad, revino! "
"Ultima dintre scrisori îi aparține lui Matisse, fiind datată olograf de expeditor pe data de 7 martie 1946. Prin această ultimă scrisoare Matisse îl cheamă pe Pallady înapoi, la Paris :" Dragă prietene, grăbește-te să vii la Paris (...). Revino! (...) Îți spun încă o dată, bătrâne camarad, revino!"
Cei doi prieteni nu doar că nu se vor mai regăsi niciodată în capitala Franței, dar nici nu vor mai comunica. Schimbul epistolar se petrece, așadar, în perioada 1939 - 1946.
Harta nordului Franței mele
În 1940, plecarea lui Pallady către țară fusese precedată de îndelungi ezitări, ce pot fi privite retroactiv ca semne ale unui întunecat presentiment. Reîntoarcerea în România urma a fi temporară. Ea se datora participării pictorului român la propria expoziție retrospectivă de la Ateneu, din 2-30 mai 1940. Descinderea bucureșteană nu a fost bănuită ca fiind definitivă. Ulterior, Theodor Pallady nu a mai obținut niciodată permisiunea de a părăsi România. O notiță de vineri 11 august, din cuprinsul agendei sale din 1944 purtând mențiunea «Harta nordului Franței mele», lasă să se întrevadă nostalgia după Franța cea îndepărtată nu doar prin schița segmentului de coastă dintre Le Havre și St. Nazaire, ci și prin sublinierea ce aparține pictorului ("mele"), ca și prin adăugirea «şi multe alte colțișoare pe care nu le voi revedea niciodată!!! Rămășițe din viața mea defunctă»" (paginile 172 - 173).
Jocul sorţii şi capriciul istoriei
"Din 1939 și până în 1944, legătura dintre Pallady și Matisse a fost doar epistolară. Mai apoi, ea s-a văzut definitiv întreruptă prin jocul sorții și capriciul istoriei. Deși scurt, dialogul epistolar a fost intens. Integrala scrisorilor s-a dovedit valoroasă prin informația furnizată asupra vieții cotidiene a pictorilor, ca și asupra genezei câtorva dintre tablourile lor.
Aflăm despre tabloul lui Henri Matisse, Visul, că a fost pictat într-un an de zile, iar despre tabloul Bluza românească că a constituit obiectul frământărilor artistice din decembrie 1939 până în mai 1940"(pagina 173).
" Materialul epistolar nu este doar un interesant document anecdotic, ci și un important izvor istoric asupra ideilor artistice îmbrățișate de cei doi pictori. Multe dintre scrisori atestă convingerea estetică a lui Pallady, care privilegia desenul în raport cu culoarea, într-un mod care îl situa pe o poziție antinomică față de cea a prietenului Matisse. Polemizând asupra primatui desenului sau al culorii în cadrul operei de artă, cei doi au făcut-o inclusiv concret, prin exemple plastice. Astfel, una dintre lucrări, intitulată Scoică pe o masă de marmură, este replicată de Pallady după indicațiile coloristice și de încadrare spațială venite pe cale epistolară din partea lui Henri Matisse "(pagina 173).
Absența oricărei adversități
" Rezultatele sunt apropiate, semn al unei adevărate telepatii plastice. Opozițiile formale nu puteau fi, deci, decât prilejul confruntării fiecăruia dintre pictori cu propriul sine artistic. Ca dovadă a absenței oricărei adversități, Matisse însuși sfârșește prin a exprima păreri asemănătoare celor ale lui Pallady, scriind conservatorului Muzeului din Philadelphia, Henri Clifford că «dacă desenul aparține domeniului Spiritului, iar culoarea Senzației, trebuie în primul rând să desenezi ca să-ți cultivi spiritul, pentru a putea călăuzi culoarea pe drumul senzației». Theodor Pallady avea cu atât mai puține motive să se abată de la convingerea de o viață în privința primatului desenului, întărită în jurnalul intim din 1941 și în fulgurantele notițe care s-au păstrat în agenda din 1944, notesul albastru 1949 - 1951 și caietul roz" (pagina 174).
Crâmpeie din scrisori
Sâmbătă, 3 mai :
"Desenul e maniera de a vedea forma (Degas). Valérie spune că nu înțelege ce înseamnă asta. Cred că asta înseamnă exact ceea ce a spus (D), adică să vezi caracterul, curățat... esențialul cu toate amănuntele subordonate, depășite... Egiptenii care tind către etern...Grecii, către particular "(pagina 174).
Duminică, 14 septembrie :
Răspuns lui Matisse și lui Rouveyre
" Mă rotesc ca un cal de arie prin odaia mea de hotel în care florile se ofilesc în vase, în care fructele putrezesc în compotieră, fără să mă mai decid să le pictez. De-altminteri, nu se găsește până... Ei și! Nu ajunge oare să desenezi? Nu este desenul esențialul?" (pagina 174)
Culoarea fără formă...
"Camilian Demetrescu citează cuvintele scrise lui Pallady de pe spatele unui desen de la Cassis "Culoarea fără formă duce la impresia de confuzie" (pagina 175).
Diferenţierea între operele celor doi artişti...
" În cadrul evenimentelor culturale din cadrul Sezonului România - Franța, opera palladiană se impune a fi onest privită și corect delimitată de cea matissiană, observând că, oricât de favorabilă, onorantă și bine intenționată ar fi asocierea lui Pallady cu Matisse, pe temeiul unei firești relații umane, aceasta nu trebuie să devină concesie pentru pictorul român a cărui creație nu s-a bucurat de tot atâta recunoaștere ca și cea de care a beneficiat camaradul său francez. Plastica palladiană se impune dezînvestită de meritele celebrului său comiliton și de toate accentele de notorietate ale operei acestuia, inclusiv pentru observarea și afirmarea valențelor intrinseci palladiene. Diferențierea între operele celor doi artiști este cu atât mai facilă cu cât contrastul dintre desenatorul Pallady și coloristul Matisse este evident din punct de vedere stilistic. Deosebirea este confirmată, în plus, de crezul artistic al ambilor pictori (acela ce rezultă din schimbul scrisorilor lor, acum integral cunoscute). În plus, valoarea lui Pallady nu are nevoie de validare. Opera lui deține o valoare proprie, independentă de cea a faimosului său prieten. Importanța operei palladiene rezidă în valoarea ei spirituală, calea plastică fiind pentru omul Pallady un drum inițiatic, asumat în toate consecințele singularității şi singurătății lui "(paginile 176 - 177).
Experienţele modernităţii respinse
" E important de observat că nu atât Pallady a refuzat experiențele modernității - venite în abundență către el, din întregul mediu parizian, atât de copios frecventat -, cât el însuși s-a refuzat acestora, în mod deliberat și conștient, în calitatea sa de fidel căutător de o cu totul natură : spirituală și atemporală. Or, tocmai caracterul acestor căutări face inutilă orice comparație de tip profan cu opera altui artist, oricât de celebru, în umbra căruia orgoliosul Pallady nu s-ar fi putut afla. Ca dovadă, Pallady a refuzat o catedră de pictură la Iași (pe motiv că nu îi putea învăța pe alții ceea ce considera că nici el nu știa), precum și o «mențiune onorabilă», acordată pentru tabloul expus la Expoziția Universală de la Paris, din 1900, intitulat L'enfant prodigue, deoarece nu nimănui să îl decoreze. Mai târziu, avea să refuze de trei ori să fie propus pentru «Legiunea de onoare». Nu putea fi decât prea puțin interesat să fie ridicat în rang - oricare, iar artistic cu atât mai puțin "(pagina 178).
Vacuitatea notorietăţii
"Asemenea atitudini explică lipsa oricărui apetit pentru vacuitatea notorietății de care ar fi putut să beneficieze, la nivel universal, cel puțin atât cât Matisse. Dar Pallady nu a căutat celebritatea - spre care, dimpotrivă, putea să întindă mâna - și, de la un punct încolo, se poate spune că nici nu și-a mai dorit-o, ba chiar și - a refuzat-o. A trage foloase de pe urma unei relații personale, într-un mod oricât de bine intenționat, asociind-l pe pictorul român nu atât figurii de artist a prietenului său (unică ea însăși), cât celebrității acesteia, nu numai că nu ajută figurii artistice palladiene, dar o și alterează în simbolistica sa"(pagina 178).
A nu cere nimic - singurul mod de a-ţi păstra libertatea
"Aristocrat, Pallady nu s-a cerut niciodată pus în valoare și nici nu pare a fi așteptat acest gest din partea prietenilor săi. Dacă l-a dorit în taină, jurnalul nu o mărturisește.
Din contră, Pallady notează în jurnalul său, pe 4 ianuarie 1941:«A nu cere nimic, a nu accepta nimic», așa mi-am spus întotdeauna. Singurul mod de a-mi păstra libertatea. Pentru că a accepta te obligă... Iar uneori o atitudine, un gest... un cuvânt îți dezvăluie sentimentele celui căruia ai ajuns să-i fii îndatorat... Căci adeseori un gest generos ascunde un interes», precum și pe 23 ianuarie 1941 :"Îmi place să dau ;dar nu îmi place să primesc, căci, de cele mai multe ori, nu cunosc ce gândește cel ce dă și nu știu în ce fel îmi este angajată Libertatea. Totuși rămân recunoscător și nu vreau să fiu înrobit interesului meu personal" (pagina 179).
85 de ani
" Prietenia dintre Theodor Pallady și Henri Matisse se impune aniversată fără accente promoționale, și nu prin prisma atributelor exclusiv matissiene. Adevărata aniversare este cea a citirii scrisorilor celor doi interlocutori, cugetând la destinul relației lor, împiedicate de cenzură, despre care Matisse scria, la finalul unei scrisori din 1 mai 1941 : «Îmi permit să atrag atenția cenzurii că cele de mai sus nu reprezintă decât conversația a doi buni prieteni, pictori bătrâni, pe care depărtarea îi întristează. I-aș fi recunoscător dacă ar judeca întocmai, îngăduind acestei sporovăieli puțin obișnuite să ajungă la destinație».
Cenzura războiului a îngăduit acest lucru, până la finalul conflictului militar deschis, dar schimbările politice ulterioare, nu. Cei doi pictori au continuat să creeze până la sfârșitul vieții lor, pe care au sfârșit-o la aceeași vârstă, de 85 de ani. Theodor Pallady a perseverat în direcția creației artistice bazate pe desen, căutând și, în final, reușind să se afle mai presus de validările profane ale valorii artistice "(pagina 179).
Georgeta Istrate
 |
| Fotografiile care fac trimitere la Theodor Pallady sunt din arhiva personală şi sunt realizate în Galeria de Artă Românească a Muzeului de Artă al României. Acest bust este realizat de sculptorul Gheorghe Anghel şi îl reprezintă pe Theodor Pallady. |
O fereastră către sufletele celor doi artişti
Mărturisesc, am fost plăcut surprinsă de tema aleasă de Iulia şi , după ce i-am citit materialul, m-am simţit mai bogată din foarte multe puncte de vedere.
Nu ştiam amănunte despre prietenia lui Theodor Pallady cu Henri Matisse însă acum, după ce am analizat-o îndeaproape, o pot cataloga ca pe un fenomen ce a meritat trăit, experimentat . Sigur că pentru ei a fost ceva extraordinar, însă eu apreciez din punct de vedere al spectatorului, al cititorului, al omului care cercetează sensurile mai mult sau mai puțin ascunse ale geniului care-i stăpânea. Din scrisorile lor, din care Iulia a citat o parte, am avut senzația deschiderii unei ferestre către sufletele celor doi mari artişti. Există o nobleţe transpusă în cuvintele scrise pe înţelesul tuturor, care te învăluie cu o energie benefică, îţi dau un impuls de a scoate ce-i mai bun din tine.
Mai jos, am să las citatele să curgă, spre încântarea celor care apreciază operele celor doi titani ai artei universale.
 |
| Sursa imaginii: https://www.britannica.com/biography/Henri-Matisse |
"Abia în cadrul expoziției ce marca 15 ani de la dispariția lui Matisse, s-au putut regăsi laolaltă, în premieră pentru istoria artei, portretele pe care Henri Matisse și Theodor Pallady și le-au făcut reciproc în anul 1939, înaintea declanșării războiului și a evenimentelor istorice care aveau să pună capăt șederii lui Theodor Pallady la Paris, în Place Dauphine no. 12 și astfel, întrevederilor pictorului român cu vechiul său camarad de atelier și de studiu al artelor plastice (...) În pofida vechimii și a profunzimii legăturii lor, cei doi pictori nu își alăturaseră simezele niciodată, nici chiar în calitate de studenți ai aceluiași profesor, în cadrul vreunei expoziții de grup" (pagina 171).
Prieteni buni, distanță în profesie
"Vreme de șase ani de frecventare a atelierului parizian, relația li se sudase într-o amiciție puternică, datorată unei puternice afinități spirituale. Au fost despărțiti de doi simetrici ani, atât la momentul nașterii cât și la cel al morții ( născut în 1869, Matisse a trecut în neființă în 1954, Pallady născându-se cu doi ani mai târziu și supraviețuind-i prietenului său tot atâția. Este cea mai strânsă relație de camaraderie dintre toate cele stabilite de Pallady cu restul elevilor din cadrul atelierului de studii al lui Gustave Moreau. Relația dintre Pallady și Matisse avea să rămână una de prietenie până la sfârșitul lor lumesc"(pagina 172).
Proba adevăratei camaraderii
" Începând cu finele anului 1939, cursul istoriei avea să sublimeze legătura lor într-una strict epistolară, făcând-o poate cu atât mai apropiată, căci pictorii corespondaseră și în Franța, în 1939 și începutul anului 1940, dar abia odată cu părăsirea Franței de către Pallady, corespondența celor doi frați de breaslă va înfrunta «uriașele perdele de foc» ale războiului, ca și cenzura Wermacht-ului, exercitată atât în Franța, cât și în România, făcând astfel proba adevăratei camaraderii. După război, istoria și-a primit tributul acestei vechi prietenii, sacrificată de noul regim comunist din România. Legătura celor doi prieteni a fost împiedicată de cenzura comunistă până în 1954, anul morții lui Matisse "(pagina 172).
" Bătrâne camarad, revino! "
 |
| Sursa imaginii:https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Matisse |
"Ultima dintre scrisori îi aparține lui Matisse, fiind datată olograf de expeditor pe data de 7 martie 1946. Prin această ultimă scrisoare Matisse îl cheamă pe Pallady înapoi, la Paris :" Dragă prietene, grăbește-te să vii la Paris (...). Revino! (...) Îți spun încă o dată, bătrâne camarad, revino!"
Cei doi prieteni nu doar că nu se vor mai regăsi niciodată în capitala Franței, dar nici nu vor mai comunica. Schimbul epistolar se petrece, așadar, în perioada 1939 - 1946.
În 1940, plecarea lui Pallady către țară fusese precedată de îndelungi ezitări, ce pot fi privite retroactiv ca semne ale unui întunecat presentiment. Reîntoarcerea în România urma a fi temporară. Ea se datora participării pictorului român la propria expoziție retrospectivă de la Ateneu, din 2-30 mai 1940. Descinderea bucureșteană nu a fost bănuită ca fiind definitivă. Ulterior, Theodor Pallady nu a mai obținut niciodată permisiunea de a părăsi România. O notiță de vineri 11 august, din cuprinsul agendei sale din 1944 purtând mențiunea «Harta nordului Franței mele», lasă să se întrevadă nostalgia după Franța cea îndepărtată nu doar prin schița segmentului de coastă dintre Le Havre și St. Nazaire, ci și prin sublinierea ce aparține pictorului ("mele"), ca și prin adăugirea «şi multe alte colțișoare pe care nu le voi revedea niciodată!!! Rămășițe din viața mea defunctă»" (paginile 172 - 173).
Jocul sorţii şi capriciul istoriei
"Din 1939 și până în 1944, legătura dintre Pallady și Matisse a fost doar epistolară. Mai apoi, ea s-a văzut definitiv întreruptă prin jocul sorții și capriciul istoriei. Deși scurt, dialogul epistolar a fost intens. Integrala scrisorilor s-a dovedit valoroasă prin informația furnizată asupra vieții cotidiene a pictorilor, ca și asupra genezei câtorva dintre tablourile lor.
 |
| 3 variante de ie românească, autor Henri Matisse. Sursa imaginilor:https://www.icr.ro/paris/ia-romaneasca-in-pictura/fr |
Aflăm despre tabloul lui Henri Matisse, Visul, că a fost pictat într-un an de zile, iar despre tabloul Bluza românească că a constituit obiectul frământărilor artistice din decembrie 1939 până în mai 1940"(pagina 173).
Epistolele celor doi prieteni - izvor istoric asupra ideilor artistice
" Materialul epistolar nu este doar un interesant document anecdotic, ci și un important izvor istoric asupra ideilor artistice îmbrățișate de cei doi pictori. Multe dintre scrisori atestă convingerea estetică a lui Pallady, care privilegia desenul în raport cu culoarea, într-un mod care îl situa pe o poziție antinomică față de cea a prietenului Matisse. Polemizând asupra primatui desenului sau al culorii în cadrul operei de artă, cei doi au făcut-o inclusiv concret, prin exemple plastice. Astfel, una dintre lucrări, intitulată Scoică pe o masă de marmură, este replicată de Pallady după indicațiile coloristice și de încadrare spațială venite pe cale epistolară din partea lui Henri Matisse "(pagina 173).
Absența oricărei adversități
" Rezultatele sunt apropiate, semn al unei adevărate telepatii plastice. Opozițiile formale nu puteau fi, deci, decât prilejul confruntării fiecăruia dintre pictori cu propriul sine artistic. Ca dovadă a absenței oricărei adversități, Matisse însuși sfârșește prin a exprima păreri asemănătoare celor ale lui Pallady, scriind conservatorului Muzeului din Philadelphia, Henri Clifford că «dacă desenul aparține domeniului Spiritului, iar culoarea Senzației, trebuie în primul rând să desenezi ca să-ți cultivi spiritul, pentru a putea călăuzi culoarea pe drumul senzației». Theodor Pallady avea cu atât mai puține motive să se abată de la convingerea de o viață în privința primatului desenului, întărită în jurnalul intim din 1941 și în fulgurantele notițe care s-au păstrat în agenda din 1944, notesul albastru 1949 - 1951 și caietul roz" (pagina 174).
Crâmpeie din scrisori
Sâmbătă, 3 mai :
"Desenul e maniera de a vedea forma (Degas). Valérie spune că nu înțelege ce înseamnă asta. Cred că asta înseamnă exact ceea ce a spus (D), adică să vezi caracterul, curățat... esențialul cu toate amănuntele subordonate, depășite... Egiptenii care tind către etern...Grecii, către particular "(pagina 174).
Duminică, 14 septembrie :
Răspuns lui Matisse și lui Rouveyre
" Mă rotesc ca un cal de arie prin odaia mea de hotel în care florile se ofilesc în vase, în care fructele putrezesc în compotieră, fără să mă mai decid să le pictez. De-altminteri, nu se găsește până... Ei și! Nu ajunge oare să desenezi? Nu este desenul esențialul?" (pagina 174)
Culoarea fără formă...
"Camilian Demetrescu citează cuvintele scrise lui Pallady de pe spatele unui desen de la Cassis "Culoarea fără formă duce la impresia de confuzie" (pagina 175).
Diferenţierea între operele celor doi artişti...
" În cadrul evenimentelor culturale din cadrul Sezonului România - Franța, opera palladiană se impune a fi onest privită și corect delimitată de cea matissiană, observând că, oricât de favorabilă, onorantă și bine intenționată ar fi asocierea lui Pallady cu Matisse, pe temeiul unei firești relații umane, aceasta nu trebuie să devină concesie pentru pictorul român a cărui creație nu s-a bucurat de tot atâta recunoaștere ca și cea de care a beneficiat camaradul său francez. Plastica palladiană se impune dezînvestită de meritele celebrului său comiliton și de toate accentele de notorietate ale operei acestuia, inclusiv pentru observarea și afirmarea valențelor intrinseci palladiene. Diferențierea între operele celor doi artiști este cu atât mai facilă cu cât contrastul dintre desenatorul Pallady și coloristul Matisse este evident din punct de vedere stilistic. Deosebirea este confirmată, în plus, de crezul artistic al ambilor pictori (acela ce rezultă din schimbul scrisorilor lor, acum integral cunoscute). În plus, valoarea lui Pallady nu are nevoie de validare. Opera lui deține o valoare proprie, independentă de cea a faimosului său prieten. Importanța operei palladiene rezidă în valoarea ei spirituală, calea plastică fiind pentru omul Pallady un drum inițiatic, asumat în toate consecințele singularității şi singurătății lui "(paginile 176 - 177).
Experienţele modernităţii respinse
" E important de observat că nu atât Pallady a refuzat experiențele modernității - venite în abundență către el, din întregul mediu parizian, atât de copios frecventat -, cât el însuși s-a refuzat acestora, în mod deliberat și conștient, în calitatea sa de fidel căutător de o cu totul natură : spirituală și atemporală. Or, tocmai caracterul acestor căutări face inutilă orice comparație de tip profan cu opera altui artist, oricât de celebru, în umbra căruia orgoliosul Pallady nu s-ar fi putut afla. Ca dovadă, Pallady a refuzat o catedră de pictură la Iași (pe motiv că nu îi putea învăța pe alții ceea ce considera că nici el nu știa), precum și o «mențiune onorabilă», acordată pentru tabloul expus la Expoziția Universală de la Paris, din 1900, intitulat L'enfant prodigue, deoarece nu
Vacuitatea notorietăţii
"Asemenea atitudini explică lipsa oricărui apetit pentru vacuitatea notorietății de care ar fi putut să beneficieze, la nivel universal, cel puțin atât cât Matisse. Dar Pallady nu a căutat celebritatea - spre care, dimpotrivă, putea să întindă mâna - și, de la un punct încolo, se poate spune că nici nu și-a mai dorit-o, ba chiar și - a refuzat-o. A trage foloase de pe urma unei relații personale, într-un mod oricât de bine intenționat, asociind-l pe pictorul român nu atât figurii de artist a prietenului său (unică ea însăși), cât celebrității acesteia, nu numai că nu ajută figurii artistice palladiene, dar o și alterează în simbolistica sa"(pagina 178).
A nu cere nimic - singurul mod de a-ţi păstra libertatea
"Aristocrat, Pallady nu s-a cerut niciodată pus în valoare și nici nu pare a fi așteptat acest gest din partea prietenilor săi. Dacă l-a dorit în taină, jurnalul nu o mărturisește.
Din contră, Pallady notează în jurnalul său, pe 4 ianuarie 1941:«A nu cere nimic, a nu accepta nimic», așa mi-am spus întotdeauna. Singurul mod de a-mi păstra libertatea. Pentru că a accepta te obligă... Iar uneori o atitudine, un gest... un cuvânt îți dezvăluie sentimentele celui căruia ai ajuns să-i fii îndatorat... Căci adeseori un gest generos ascunde un interes», precum și pe 23 ianuarie 1941 :"Îmi place să dau ;dar nu îmi place să primesc, căci, de cele mai multe ori, nu cunosc ce gândește cel ce dă și nu știu în ce fel îmi este angajată Libertatea. Totuși rămân recunoscător și nu vreau să fiu înrobit interesului meu personal" (pagina 179).
85 de ani
" Prietenia dintre Theodor Pallady și Henri Matisse se impune aniversată fără accente promoționale, și nu prin prisma atributelor exclusiv matissiene. Adevărata aniversare este cea a citirii scrisorilor celor doi interlocutori, cugetând la destinul relației lor, împiedicate de cenzură, despre care Matisse scria, la finalul unei scrisori din 1 mai 1941 : «Îmi permit să atrag atenția cenzurii că cele de mai sus nu reprezintă decât conversația a doi buni prieteni, pictori bătrâni, pe care depărtarea îi întristează. I-aș fi recunoscător dacă ar judeca întocmai, îngăduind acestei sporovăieli puțin obișnuite să ajungă la destinație».
Cenzura războiului a îngăduit acest lucru, până la finalul conflictului militar deschis, dar schimbările politice ulterioare, nu. Cei doi pictori au continuat să creeze până la sfârșitul vieții lor, pe care au sfârșit-o la aceeași vârstă, de 85 de ani. Theodor Pallady a perseverat în direcția creației artistice bazate pe desen, căutând și, în final, reușind să se afle mai presus de validările profane ale valorii artistice "(pagina 179).
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu