Am achiziţionat de curând cartea EUROSTUDII
Vol. I. Incursiuni în vârstele Europei, apărută
la Editura Universităţii din Bucureşti. După ce am citit-o, m-am
gândit să scriu câteva cuvinte despre fiecare articol şi să dau două-trei
citate care să ilustreze, pe scurt, tema
abordată.
Volumul este alcătuit dintr-o
serie de comunicări ştiinţifice susţinute la colocviile Eurostudii ale
Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Coordonatorii sunt Simona Drăgan şi Constantin Emil Bucur.
Autor: Corina Taraș-Lungu
Universitatea din București
Tema:
REPREZENTĂRI ALE INSTANȚEI PATERNE ÎN LITERATURA LUI FRANZ KAFKA. REPERE PSIHANALITICE
Articolul Corinei Taraș-Lungu este cuprins între paginile 181 - 198, din
volumul :”Eurostudii – Incursiuni în vârstele Europei”
Un subiect fierbinte
În acest articol, Corina Taraş Lungu propune un demers analitic privitor la viața particulară a lui Kafka, bazându-se în mod special pe relația scriitorului cu tatăl său. Cu ajutorul bibliografiei selectate, autoarea scoate în evidenţă influenţa inhibitoare, profund negativă a copilului Franz în comunicarea cu părintele de acelaşi sex. Aceasta a avut consecinţe majore care i-au marcat întreaga viaţă, inclusiv opera literară. Prin comportamentul său dur, autoritar şi egocentric, tatăl - o figură tiranică- , neînţelegând firea visătoare a fiului, îi marchează existenţa atât de profund, încât Franz nu-şi revine niciodată din sentimentul de marginalizare şi teamă. Surprinzător este faptul că din tot acest iad sufletesc se naşte o operă literară fără egal.
Franz , care nu a avut o viaţă prea uşoară, s-a simţit continuu mutilat emoţional din cauza incompatibilităţii cu tatăl său. Un spirit rătăcit, prin lumea aceasta şi prin labirinturile operei sale literare, amprentată profund de propriile abisuri...
Mai jos redau câteva citate din lucrarea Corinei. Un articol ce merită citit şi aprofundat ca pe un studiu de caz, cercetat cu lucrările lui Kafka în faţă. Desigur, pentru cei interesaţi ...
Artisul foamei
"În literatura pe care a scris-o, portretul său de impostor este redat poate cel mai concret de către artistul foamei, care disprețuia publicul, fiind nepăsător față de el, dar care era afectat cel mai mult de modul în care spectatorii sau paznicii îl desconsiderau. Mania flămânzirii exhibiționiste îl îndeamnă să-și concedieze impresarul cu ajutorul căruia își clădise întreaga carieră și să se angajeze la un mare circ, frecventat de un număr imens de oameni, fapt care ne relevă dependența acestuia față de public. Artistul foamei, asemenea lui Kafka, reprezintă portretizarea unui martir, dar nu în sensul infometării, ci al nemulțumirii față de sine și față de lumea incapabilă să îl înțeleagă și să îl ia în serios. Este ceea ce îl face să se simtă «un obstacol în drumul spre grajduri», un om pe care, în mod paradoxal, «lumea îl înșela cu privire la răsplată». Putem afirma că artistul foamei nu simțea nicio limită pentru puterea sa de flămânzire și chiar putem spune că slăbea nu numai pentru că nu mânca, ci și din cauza nemulțumirii față de sine însuși.
Onoarea meseriei despre care ne vorbește naratorul, nu izvorăște din dorința de înfometare, ci mai degrabă din nevoia de a face ceva care să uimească, de a se depăși pe sine cu orice preț. Dar nici acest lucru nu însemna pentru el o ambiție reală și nu reprezenta un factor determinant al carierei sale, ci mai degrabă protagonistul devine artist al foamei în mod firesc «n-am putut găsi mâncarea care să-mi placă. Dacă aș fi găsit-o, crede-mă că n-aș fi făcut atâta vâlvă, ci aș fi mâncat pe săturate, ca tine și ca toți ceilalți»
Cu alte cuvinte, la finalul vieții, artistul se autodenunță, iar meseria sa este tratată în cheia banalului, ca și întreaga existență care i se suprapune acesteia. Îl regăsim cu ușurință pe Kafka - omul în acest artist al foamei, întrucât își reproșează de multe ori incapacitatea sa de a-și canaliza forțele pentru a-și îndeplini idealul" (pagina 182).
Complexul de impostură
Un subiect fierbinte
În acest articol, Corina Taraş Lungu propune un demers analitic privitor la viața particulară a lui Kafka, bazându-se în mod special pe relația scriitorului cu tatăl său. Cu ajutorul bibliografiei selectate, autoarea scoate în evidenţă influenţa inhibitoare, profund negativă a copilului Franz în comunicarea cu părintele de acelaşi sex. Aceasta a avut consecinţe majore care i-au marcat întreaga viaţă, inclusiv opera literară. Prin comportamentul său dur, autoritar şi egocentric, tatăl - o figură tiranică- , neînţelegând firea visătoare a fiului, îi marchează existenţa atât de profund, încât Franz nu-şi revine niciodată din sentimentul de marginalizare şi teamă. Surprinzător este faptul că din tot acest iad sufletesc se naşte o operă literară fără egal.
Franz , care nu a avut o viaţă prea uşoară, s-a simţit continuu mutilat emoţional din cauza incompatibilităţii cu tatăl său. Un spirit rătăcit, prin lumea aceasta şi prin labirinturile operei sale literare, amprentată profund de propriile abisuri...
Mai jos redau câteva citate din lucrarea Corinei. Un articol ce merită citit şi aprofundat ca pe un studiu de caz, cercetat cu lucrările lui Kafka în faţă. Desigur, pentru cei interesaţi ...
Artisul foamei
 |
| Sursa imaginii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka |
"În literatura pe care a scris-o, portretul său de impostor este redat poate cel mai concret de către artistul foamei, care disprețuia publicul, fiind nepăsător față de el, dar care era afectat cel mai mult de modul în care spectatorii sau paznicii îl desconsiderau. Mania flămânzirii exhibiționiste îl îndeamnă să-și concedieze impresarul cu ajutorul căruia își clădise întreaga carieră și să se angajeze la un mare circ, frecventat de un număr imens de oameni, fapt care ne relevă dependența acestuia față de public. Artistul foamei, asemenea lui Kafka, reprezintă portretizarea unui martir, dar nu în sensul infometării, ci al nemulțumirii față de sine și față de lumea incapabilă să îl înțeleagă și să îl ia în serios. Este ceea ce îl face să se simtă «un obstacol în drumul spre grajduri», un om pe care, în mod paradoxal, «lumea îl înșela cu privire la răsplată». Putem afirma că artistul foamei nu simțea nicio limită pentru puterea sa de flămânzire și chiar putem spune că slăbea nu numai pentru că nu mânca, ci și din cauza nemulțumirii față de sine însuși.
Onoarea meseriei despre care ne vorbește naratorul, nu izvorăște din dorința de înfometare, ci mai degrabă din nevoia de a face ceva care să uimească, de a se depăși pe sine cu orice preț. Dar nici acest lucru nu însemna pentru el o ambiție reală și nu reprezenta un factor determinant al carierei sale, ci mai degrabă protagonistul devine artist al foamei în mod firesc «n-am putut găsi mâncarea care să-mi placă. Dacă aș fi găsit-o, crede-mă că n-aș fi făcut atâta vâlvă, ci aș fi mâncat pe săturate, ca tine și ca toți ceilalți»
Cu alte cuvinte, la finalul vieții, artistul se autodenunță, iar meseria sa este tratată în cheia banalului, ca și întreaga existență care i se suprapune acesteia. Îl regăsim cu ușurință pe Kafka - omul în acest artist al foamei, întrucât își reproșează de multe ori incapacitatea sa de a-și canaliza forțele pentru a-și îndeplini idealul" (pagina 182).
Complexul de impostură
"Distanța dintre Eu și Idealul Eului creează sentimente de rușine și culpabilitate, care stau la baza sentimentului de impostură însuși. Acest sentiment acaparează în cazul său atât aspectul social, cât și reprezentarea de sine, prin subestimarea propriilor valori și supraestimarea celorlalți, dar în special a tatălui. Blocajul apare, deci, ca rezultat al analizei capacităților proprii, funcționând sub forma unui raționament de tipul : sunt prea... ca să fac..., de unde se naște ceea ce poartă numele de "complex de impostură".
Acest complex îl face pe individ să fluctueze între modurile în care se autodefinește, între dorințele sale reale și angoasele insurmontabile, între stările de activitate și pasivitate, care vor sfârși prin eșecul Idealului Eului ca rezultat al cedării în fața elementelor contrare "( pagina 183).
Ipostaze în antiteză
" Prin identificarea cu artistul foamei, Kafka confirmă prin mijloace literare concepțiile tatălui său, declarându-se indirect «nebunul noii generații a familiei, nebunul ajustat oarecum după nevoile unei alte epoci». Nu întâmplător artistul foamei este înlocuit la sfârșit cu o panteră tănâră, care prin forța dinților săi inspiră spectatorilor poftă de viață și o nelimitată libertate, cu a cărei putere și vivacitate nici măcar publicul, neclintit din preajma cuștii sale, nu pare să poată ține pasul. Alăturarea antitetică a celor două ipostaze a non-adaptativului și, respectiv, a evolutivului are efectul de a condamna primul caz, pasiv, prin comparație cu coloratura și provocarea celui de-al doilea " (pagina 184).
Blocaje identitare
" Una dintre formele de simbioză cele mai des întâlnite este cea care apare între copil și părinți (sau doar cu unul dintre ei). Conform acestei teorii există un număr semnificativ de oameni care nu se pot desprinde nici măcar la vârste suficient de înaintate de părinți și care, prin procesul de «contaminare afectivă» își subminează capacitatea autonomă de luare a deciziilor. Cu alte cuvinte, «trauma simbiotică» înseamnă, astfel, o traumatizare a nevoii copilului de iubirea părinților lui.
Prin reprimarea în perioada infantilă de dezvoltare a unor sentimente precum cele de frică, rușine sau furie, autonomia individului este periclitată, așa cum, tot astfel, raportând-se la tată, Kafka dezvoltă sentimentul de culpabilitate care îi creează un real blocaj identitar :«îmi pierdusem în fața ta încrederea în mine însumi, și o înlocuisem cu un simțământ nelimitat al vinovăției. Această tendință a învinovățirii atrage după sine, în mod firesc, și o tendință a autopedepsirii, care se manifestă sub formă de inhibiții. Una dintre inhibițiile specifice pentru cazul kafkian este cea față de activitățile profesionale. Kafka renunță la satisfacțiile pe care i le poate aduce profesia, urmând principiul artistului foamei, care declară că nu îi place niciun fel de mâncare. În același mod, Franz alege domeniul Dreptului, pentru că se potrivește cel mai mult cu indiferența sa în materie de meserii" ( paginile 184 - 185).
"Nescriind, devin mai rău..."
"În ceea ce privește scrisul, lucrurile se prezintă în mod distinct. Franz pendulând între a crede în menirea sa de scriitor și a-și declara eșecul în materie de literatură. Kafka se destăinuie :" nescriind, devin mai rău, mai dezlânat, mai nesigur". Principiul plăcerii, așa cum ni-l explică Freud, se întâlnește la Kafka minimalizat, el asemănându-se cu Oedip, care îl subordonează principiului realității. Oedip își dorește să afle și să trăiască în adevăr, oricât de dureros ar putea fi el, la fel cum Kafka nu poate să se iluzioneze în ceea ce privește lacunele existenței sale, iar scrisul nu trebuie privit ca o amăgire sau ca o latură transformațională a sa, ci doar ca o modalitate de refugiu prin care autorul își exprimă sentimentele și preocupările frecvente din viața de zi cu zi. Se produce în cazul său ceea ce Meltzer numește «experiența estetică», prin care intensitatea fascinantă a evenimentelor personale face imposibilă diferențierea dintre senzație și emoție, conducând în cele din urmă la redarea unor trăiri psihice prin exprimări cu caracter estetic " (pagina 185).
O realitate paralelă
"Ipostaza gândacului nu este străină de Kafka-omul și o regăsim cu ușurință nu doar în creația literară, ci și în "Scrisoare către tata", de pildă, când Franz, anticipând răspunsul tatălui la scrisoarea sa, se consideră un parazit, întocmai ca Gregor Samsa, în Metamorfoza. Tot în finalul Scrisorii, Kafka consacră două tipuri de luptă, cea cavalerească, purtată între doi adversari independenți, cu victorii sau eșecuri autonome și, respectiv o luptă "de gângănii, de gândaci" care își sug sângele unul altuia pentru a supraviețui. În fond, asta se întâmplă în Metamorfoza, unde chiar dacă numai unul ia înfățișarea unui necuvântător, celălalt, adică tatăl, se comportă cu fiul său neajutorat într-un mod sălbatic. La fel se întâmplă și în viață, unde pe de o parte ironiile tatălui, denigrările la adresa prietenilor fiului său, minimalizarea menirii de scriitor definesc un stil de luptă nedemn din partea sa, un stil de luptă caracteristic verminelor, iar pe de altă parte conștiința contaminatoare a fiului (care nu face decât să găsească ascunziș în spiritul său taciturn, evitând orice fel de luptă bărbătească) se aseamănă gângăniilor lipsite de curaj.
Pentru aceeași argumentație ne servesc și notele din Jurnal prin care Franz se asociază cu o gânganie care se strecoară afară din societatea pe care tatăl său o frecventa. De asemenea, problemele de plămâni persistă și la omologul său literar Gregor Samsa. Mai mult decât atât, putem surprinde asemănarea sa cu Gregor Samsa dacă ne concentrăm atenția asupra sentimentului acutizat de insecuritate și șovăială: "nu exista nimic despre care să pot spune că-l am în stăpânirea mea, neîndoielnică, exclusivă, care să țină în mod neechivoc doar de mine însumi [...] am ajuns să nu mai fiu sigur nici de lucrul cel mai apropiat de mine însumi, de propriul meu trup". Probabil această neputință psihologică de a se simți stăpân pe lucrurile cele mai proprii îl face pe Kafka să își creeze în acea realitate paralelă în care totul e posibil - literatura - un alter ego gândac, căruia îi scapă de sub control chiar propriul său corp, expresie, de fapt, a propriei sale identități " (pagina 189).
Nespectaculosul vieţii şi al morţii...
" În același mod se autodefinește și Kafka, pentru care moartea este nespectaculoasă, întocmai ca și viața. Și una, și cealaltă sunt clipe, rapide sau prelungite, care se continuă în mod firesc. Pentru Kafka, viața este un fel de moarte și moartea un fel de bucurie pe care nu a simțit-o cu adevărat nicicând în timpul vieții :"cel care, viu fiind, nu face față vieții are nevoie de o mână pentru a respinge cât de cât disperarea pe care i-o provoacă destinul - și reușește prea puțin -, iar cu cealaltă mână își poate nota ce vede printre ruine, căci vede altceva și mai mult decât alții; totuși el este mort din timpul vieții și, de fapt, singurul supraviețuitor "( pagina 193).
Câştigarea autonomiei emoţionale
"Sursele de inspirație kafkiană sunt bazele " angoasei automate " de care suferă scriitorul praghez și care provine din suferința imediată provocată de o situație traumatizantă sau de un complex de episoade traumatice care se întipăresc și revin constant în memoria sa afectivă, păstrându-și încărcătura emoțională.
Mai exact, tiparul "de atașament" pe care o persoană îl dezvoltă în perioada maturității se sprijină pe manifestările afective din perioada anterioară, care sunt cele mai profund influențate de figurile parentale. Dintre toate cele trei tipare afective infantile pe care John Bowlby le identifica în teoria atașamentului - unul caracterizat de siguranță, altul caracterizat de anxietate și rezistență, iar ultimul de anxietate și evitare - cel care i se potrivește lui Kafka este cel din urmă, conform căruia copilul, negăsind ocrotire din partea tatălui în copilărie, va încerca să își câștige autonomia emoțională pe tot parcursul vieții, trăind fără sprijinul sau afecțiunea celorlalți " (pagina 195).
Georgeta Istrate
Acest complex îl face pe individ să fluctueze între modurile în care se autodefinește, între dorințele sale reale și angoasele insurmontabile, între stările de activitate și pasivitate, care vor sfârși prin eșecul Idealului Eului ca rezultat al cedării în fața elementelor contrare "( pagina 183).
Ipostaze în antiteză
" Prin identificarea cu artistul foamei, Kafka confirmă prin mijloace literare concepțiile tatălui său, declarându-se indirect «nebunul noii generații a familiei, nebunul ajustat oarecum după nevoile unei alte epoci». Nu întâmplător artistul foamei este înlocuit la sfârșit cu o panteră tănâră, care prin forța dinților săi inspiră spectatorilor poftă de viață și o nelimitată libertate, cu a cărei putere și vivacitate nici măcar publicul, neclintit din preajma cuștii sale, nu pare să poată ține pasul. Alăturarea antitetică a celor două ipostaze a non-adaptativului și, respectiv, a evolutivului are efectul de a condamna primul caz, pasiv, prin comparație cu coloratura și provocarea celui de-al doilea " (pagina 184).
Blocaje identitare
" Una dintre formele de simbioză cele mai des întâlnite este cea care apare între copil și părinți (sau doar cu unul dintre ei). Conform acestei teorii există un număr semnificativ de oameni care nu se pot desprinde nici măcar la vârste suficient de înaintate de părinți și care, prin procesul de «contaminare afectivă» își subminează capacitatea autonomă de luare a deciziilor. Cu alte cuvinte, «trauma simbiotică» înseamnă, astfel, o traumatizare a nevoii copilului de iubirea părinților lui.
Prin reprimarea în perioada infantilă de dezvoltare a unor sentimente precum cele de frică, rușine sau furie, autonomia individului este periclitată, așa cum, tot astfel, raportând-se la tată, Kafka dezvoltă sentimentul de culpabilitate care îi creează un real blocaj identitar :«îmi pierdusem în fața ta încrederea în mine însumi, și o înlocuisem cu un simțământ nelimitat al vinovăției. Această tendință a învinovățirii atrage după sine, în mod firesc, și o tendință a autopedepsirii, care se manifestă sub formă de inhibiții. Una dintre inhibițiile specifice pentru cazul kafkian este cea față de activitățile profesionale. Kafka renunță la satisfacțiile pe care i le poate aduce profesia, urmând principiul artistului foamei, care declară că nu îi place niciun fel de mâncare. În același mod, Franz alege domeniul Dreptului, pentru că se potrivește cel mai mult cu indiferența sa în materie de meserii" ( paginile 184 - 185).
"Nescriind, devin mai rău..."
"În ceea ce privește scrisul, lucrurile se prezintă în mod distinct. Franz pendulând între a crede în menirea sa de scriitor și a-și declara eșecul în materie de literatură. Kafka se destăinuie :" nescriind, devin mai rău, mai dezlânat, mai nesigur". Principiul plăcerii, așa cum ni-l explică Freud, se întâlnește la Kafka minimalizat, el asemănându-se cu Oedip, care îl subordonează principiului realității. Oedip își dorește să afle și să trăiască în adevăr, oricât de dureros ar putea fi el, la fel cum Kafka nu poate să se iluzioneze în ceea ce privește lacunele existenței sale, iar scrisul nu trebuie privit ca o amăgire sau ca o latură transformațională a sa, ci doar ca o modalitate de refugiu prin care autorul își exprimă sentimentele și preocupările frecvente din viața de zi cu zi. Se produce în cazul său ceea ce Meltzer numește «experiența estetică», prin care intensitatea fascinantă a evenimentelor personale face imposibilă diferențierea dintre senzație și emoție, conducând în cele din urmă la redarea unor trăiri psihice prin exprimări cu caracter estetic " (pagina 185).
O realitate paralelă
"Ipostaza gândacului nu este străină de Kafka-omul și o regăsim cu ușurință nu doar în creația literară, ci și în "Scrisoare către tata", de pildă, când Franz, anticipând răspunsul tatălui la scrisoarea sa, se consideră un parazit, întocmai ca Gregor Samsa, în Metamorfoza. Tot în finalul Scrisorii, Kafka consacră două tipuri de luptă, cea cavalerească, purtată între doi adversari independenți, cu victorii sau eșecuri autonome și, respectiv o luptă "de gângănii, de gândaci" care își sug sângele unul altuia pentru a supraviețui. În fond, asta se întâmplă în Metamorfoza, unde chiar dacă numai unul ia înfățișarea unui necuvântător, celălalt, adică tatăl, se comportă cu fiul său neajutorat într-un mod sălbatic. La fel se întâmplă și în viață, unde pe de o parte ironiile tatălui, denigrările la adresa prietenilor fiului său, minimalizarea menirii de scriitor definesc un stil de luptă nedemn din partea sa, un stil de luptă caracteristic verminelor, iar pe de altă parte conștiința contaminatoare a fiului (care nu face decât să găsească ascunziș în spiritul său taciturn, evitând orice fel de luptă bărbătească) se aseamănă gângăniilor lipsite de curaj.
Pentru aceeași argumentație ne servesc și notele din Jurnal prin care Franz se asociază cu o gânganie care se strecoară afară din societatea pe care tatăl său o frecventa. De asemenea, problemele de plămâni persistă și la omologul său literar Gregor Samsa. Mai mult decât atât, putem surprinde asemănarea sa cu Gregor Samsa dacă ne concentrăm atenția asupra sentimentului acutizat de insecuritate și șovăială: "nu exista nimic despre care să pot spune că-l am în stăpânirea mea, neîndoielnică, exclusivă, care să țină în mod neechivoc doar de mine însumi [...] am ajuns să nu mai fiu sigur nici de lucrul cel mai apropiat de mine însumi, de propriul meu trup". Probabil această neputință psihologică de a se simți stăpân pe lucrurile cele mai proprii îl face pe Kafka să își creeze în acea realitate paralelă în care totul e posibil - literatura - un alter ego gândac, căruia îi scapă de sub control chiar propriul său corp, expresie, de fapt, a propriei sale identități " (pagina 189).
Nespectaculosul vieţii şi al morţii...
" În același mod se autodefinește și Kafka, pentru care moartea este nespectaculoasă, întocmai ca și viața. Și una, și cealaltă sunt clipe, rapide sau prelungite, care se continuă în mod firesc. Pentru Kafka, viața este un fel de moarte și moartea un fel de bucurie pe care nu a simțit-o cu adevărat nicicând în timpul vieții :"cel care, viu fiind, nu face față vieții are nevoie de o mână pentru a respinge cât de cât disperarea pe care i-o provoacă destinul - și reușește prea puțin -, iar cu cealaltă mână își poate nota ce vede printre ruine, căci vede altceva și mai mult decât alții; totuși el este mort din timpul vieții și, de fapt, singurul supraviețuitor "( pagina 193).
Câştigarea autonomiei emoţionale
"Sursele de inspirație kafkiană sunt bazele " angoasei automate " de care suferă scriitorul praghez și care provine din suferința imediată provocată de o situație traumatizantă sau de un complex de episoade traumatice care se întipăresc și revin constant în memoria sa afectivă, păstrându-și încărcătura emoțională.
Mai exact, tiparul "de atașament" pe care o persoană îl dezvoltă în perioada maturității se sprijină pe manifestările afective din perioada anterioară, care sunt cele mai profund influențate de figurile parentale. Dintre toate cele trei tipare afective infantile pe care John Bowlby le identifica în teoria atașamentului - unul caracterizat de siguranță, altul caracterizat de anxietate și rezistență, iar ultimul de anxietate și evitare - cel care i se potrivește lui Kafka este cel din urmă, conform căruia copilul, negăsind ocrotire din partea tatălui în copilărie, va încerca să își câștige autonomia emoțională pe tot parcursul vieții, trăind fără sprijinul sau afecțiunea celorlalți " (pagina 195).
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu