Provocările vieţii
În jocul existenţei,Viaţa
este un jucător deosebit de inteligent. Ea inventează provocări care, dacă nu ne doboară,
sigur ne ridică. Echilibrul sau
dezechilibrul sunt date de atitudine. Şi dacă provocarea ne surprinde
nepregătiţi, să privim jocul ca pe o experienţă din care se naşte
înţelepciunea. Paradoxal, elementul care pune totul în mişcare este chiar
prăbuşirea.
Fericirea este...
Optimismul molipsitor de pe
chipul Elenei Tănase este un medicament pentru cei din jur. Căci dacă bucuria
vieţii este un dar, cu siguranţă acesta se reflectă cel mai bine în fiinţa ei. Fericirea
a crescut încet, ca un copac născut dintr-un sâmbure al suferinţei.Înainte ca
viaţa să-i pună în faţă o provocare, îşi dorea să fie fericită.Cum se traducea
aceasta în concepţia ei?! Simplu: “
fericirea înseamnă sănătate, o căsătorie reuşită, copii care să îmi mângâie
sufletul, să îmi aducă bucurii şi sprijin în viitor…” Carevasăzică sănătate şi
copii…Să vedem cum a răspuns Viaţa…
Emoţii unice
Mai întâi au fost copiii de la secţia de
pediatrie a Spitalului din Alexandria
unde lucrează ca asistentă.”Garda la nou-născuţi e dificilă, cu urgenţe, cu
bebeluşi care se adaptează greu la viaţa terestră , necesită atenţie şi
îngrijiri speciale. E minunat să lupţi pentru o viaţă, să oferi sprijin moral
unei mămici disperate care îşi frânge mâinile a neputinţă…”
Elenei i se pare o
treabă fascinantă să observe reacţiiile
mamelor în raport cu puii lor nou-născuţi şi, de aceea, nu-i scapă nicun
amănunt. Ea
ştie că lecţiile cele mai valoroase le primim direct de la sursă, iar portretele
de mame diferă de la caz la caz. Iată o mamă oarbă, care nu văzuse niciodată
răsăritul de soare sau culorile din jur, îşi mângâie puiul ca să-i ghicească
trăsăturile,pentru ca mintea ei să-i poată contura chipul ; o alta îi
povesteşte micuţului abia născut despre cei 4 fraţi pe care îi mai are acasă; o
tânără nervoasă îşi priveşte copilul nedorit cu ură; un
bebeluş născut cu probleme este abandonat în spital şi Elena tresare la gândul că
fiinţei abia născute i se refuză dreptul la iubire maternă… Viaţa merge înainte
şi aduce cu ea surprize: copii viguroşi sau mai firavi; gemeni sau tripleţi;
unii supravieţuiesc, alţii nu. Prin natura meseriei sale, Elenei îi este dat să
vadă şi să trăiască emoţii unice. Uneori
trebuie să lupte pentru viaţa unui copil şi, atunci când pierde, i se frânge
sufletul. Din toate aceste spectacole ale vieţii ea înţelege că oamenii
reacţionează diferit în faţa problemelor şi că nu există reţete care să
funcţioneze pe om aşa cum ar funcţiona pe un robot.
Marea provocare:un cromozom în plus
Se îndrăgosteşte de un inginer
constructor, Marinel…Dragostea reciprocă se pecetluieşte la starea civilă, apoi
la biserică. Şi, ca să fie familia completă, îşi doresc 2 copii:“cea mai
importantă menire a fiinţelor umane este aceea de a fi părinţi”, spune Elena. Cine poate s-o contrazică? Şi iată că primul
rod al iubirii dintre cei doi vine pe
lume la numai un an de la căsătorie. Liviu aduce fericire şi lumină în vieţile
lor, iar după câţiva ani primeşte şi un frăţior -
Teodor-Alin. Toate bune, până când medicul îi anunţă că micuţul abia născut
suferă de maladia Longdon Down (Trisomia 21), formă mozaicism .Bucuria iniţială se transformă în tristeţe şi îngrijorare.La cei 32 de ani , Elena începe
să se întrebe cu ce-a greşit ? De ce ea ? Poate că este o
greşeală… Dar viaţa tace.Pesemne că are are altă treabă, de vreme ce rămâne mută la întrebările ei
disperate...Doamne, cât ar vrea ca vorbele medicului să fie un coşmar care trece
odată cu trezirea din somn! Cât ar vrea să aibă puterea de a face un medicament
miraculos care să vindece mica fiinţă ce priveşte acum curioasă, în timp ce se
cuibăreşte la sânul ei, cerând puţină afecţiune! Cât ar vrea să curme suferinţa
lui Doruleţ, aşa cum îi place să îl alinte, să se ia la trântă cu acel cromozom
în plus care urmează să facă viaţa ei şi a micii făpturi, bucăţele! În zadar
însă. Partea bună este că soţul îi este alături şi hotărăsc amândoi că au o
cruce de dus şi o vor duce până la capăt. “Începusem să citesc din
tratatele de medicină.Căutam cu disperare o portiţă de salvare.Dar toate
informaţiile erau sumbre. Cărţile de specialitate erau parcă făcute după acelaşi calapod, fără
o cercetare amănunţită a bolii, a individului, a mediului în care trăieşte şi
se dezvoltă. Diagnosticul era nemilos şi nedrept cu mica fiinţă apărută într-o
lume ostilă”. Acum, când povesteşte, spune, cu convingere, că « îngerul
alege special familiile în care va apărea un astfel de copil care necesită o
îngrijire specială.»
În mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă
Este clar că, o dată cu
apariţia lui Teodor, toată viaţa i se schimbă la 180 de grade. În aceste
momente un zâmbet ar fi de ajuns ca să capete forţa necesară de a merge mai departe.
Însă viaţa mai are o lovitură pentru ea:rudele şi prietenii încep să o
ocolească, ba chiar o sfătuiesc să scape de micuţ. Simte că se prăbuşeşte “Parcă
eram în mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă.” În acele momente
cuvintele unui preot o scot din impas :”când cazi în colbul străzii, nu rămâi
jos, ci te ridici, te scuturi şi-ţi continui drumul!”Îşi dă seama că acesta îi
este destinul şi că, dacă ea nu va lupta pentru copilul ei, nimeni nu o va face.
Suferinţa o apropie de Dumnezeu, în iubirea căruia care găseşte alinare şi sprijin. Ce bine că
soţul îi este aproape! Începe să gândească pozitiv şi, dintr-o dată, vede
altfel viaţa... fiinţa i se umple de fericire când priveşte ochii vioi ai lui Teodor, când
îi aude râsul cristalin, primul gângurit, primele silabe...Viaţa merge
înainte. A ei se împarte în munca la
spital şi creşterea celor doi copii. Când cel mic spune mama pentru prima dată,
Elena simte o fericire inexprimabilă, scăldată în lacrimi liniştitoare. Băiatul cel mare, Liviu, învaţă literele alfabetului sub aceeaşi ocrotire. Şi când
destinul te provoacă în asemenea manieră, el însuşi este uluit de forţa pe care o ai ca să-l
înfrunţi... atunci se înduioşează şi îţi trimite ajutoare, acei oameni
potriviţi de care Elena are atâta nevoie!
“Nu mi-e ruşine cu Doruleţ!“
Şi acum se întreabă de unde i-a
venit puterea în acele nopţi de veghe, de nelinişti şi de teamă, de căutări şi
prăbuşiri?...Au trecut 20 de ani în care fiecare clipă a fost o jertfă,o renunţare
la sine, o bătălie continuă cu viaţa şi cu boala băiatului ei.Ai zice că, după
aproape un sfert de veac de luptă, este obosită.Dar nu! “Doresc să scriu
despre copiii cu dizabilităţi, să militez pentru o viaţă mai bună a lor, să
devin mesagerul lor naţional, iar Doruleţ să fie cunoscut în toată lumea,
pentru că mie nu-mi este ruşine cu el.” Despre Liviu spune că a terminat 2
facultăţi şi-un masterat, iar a doua facultate a făcut-o pentru fratele său mai
mic...
În urmă cu două decenii,
Elena a ales drumul cel mai greu, dar şi cel mai nobil.Suferinţa ei tăcută a
produs o perlă a cărei strălucire îi luminează chipul prin surâsul cald care i
s-a aşezat permanent pe buze.A ştiut să ierte, a ştiut să îşi acopere rănile cu
straturi de iubire. Pentru că -nu-i aşa?- perlele sunt răni cicatrizate...
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu