vineri, 30 martie 2018

Portretul unei învingătoare: Elena Tănase

     
 Provocările vieţii
    
     În jocul existenţei,Viaţa este un jucător deosebit de inteligent. Ea inventează provocări care, dacă nu ne doboară, sigur ne ridică. Echilibrul sau dezechilibrul sunt date de atitudine. Şi dacă provocarea ne surprinde nepregătiţi, să privim jocul ca pe o experienţă din care se naşte înţelepciunea. Paradoxal, elementul care pune totul în mişcare este chiar prăbuşirea. 

 Fericirea este...

   Optimismul molipsitor de pe chipul Elenei Tănase este un medicament pentru cei din jur. Căci dacă bucuria vieţii este un dar, cu siguranţă acesta se reflectă cel mai bine în fiinţa ei. Fericirea a crescut încet, ca un copac născut dintr-un sâmbure al suferinţei.Înainte ca viaţa să-i pună în faţă o provocare, îşi dorea să fie fericită.Cum se traducea aceasta în concepţia ei?! Simplu: “ fericirea înseamnă sănătate, o căsătorie reuşită, copii care să îmi mângâie sufletul, să îmi aducă bucurii şi sprijin în viitor…” Carevasăzică sănătate şi copii…Să vedem cum a răspuns Viaţa…

Emoţii unice

   Mai întâi au fost copiii de la secţia de pediatrie a Spitalului din Alexandria unde lucrează ca asistentă.”Garda la nou-născuţi e dificilă, cu urgenţe, cu bebeluşi care se adaptează greu la viaţa terestră , necesită atenţie şi îngrijiri speciale. E minunat să lupţi pentru o viaţă, să oferi sprijin moral unei mămici disperate care îşi frânge mâinile a neputinţă…”
    Elenei i se pare o treabă  fascinantă să observe reacţiiile mamelor în raport cu puii lor nou-născuţi şi, de aceea, nu-i scapă nicun amănunt. Ea ştie că lecţiile cele mai valoroase le primim direct de la sursă, iar portretele de mame diferă de la caz la caz. Iată o mamă oarbă, care nu văzuse niciodată răsăritul de soare sau culorile din jur, îşi mângâie puiul ca să-i ghicească trăsăturile,pentru ca mintea ei să-i poată contura chipul ; o alta îi povesteşte micuţului abia născut despre cei 4 fraţi pe care îi mai are acasă; o tânără  nervoasă  îşi priveşte copilul nedorit cu ură; un bebeluş născut cu probleme este abandonat în spital şi Elena tresare la gândul că fiinţei abia născute i se refuză dreptul la iubire maternă… Viaţa merge înainte şi aduce cu ea surprize: copii viguroşi sau mai firavi; gemeni sau tripleţi; unii supravieţuiesc, alţii nu. Prin natura meseriei sale, Elenei îi este dat să vadă şi să trăiască emoţii unice. Uneori trebuie să lupte pentru viaţa unui copil şi, atunci când pierde, i se frânge sufletul. Din toate aceste spectacole ale vieţii ea înţelege că oamenii reacţionează diferit în faţa problemelor şi că nu există reţete care să funcţioneze pe om aşa cum ar funcţiona pe un robot.

Marea provocare:un cromozom în plus

     Se îndrăgosteşte de un inginer constructor, Marinel…Dragostea reciprocă se pecetluieşte la starea civilă, apoi la biserică. Şi, ca să fie familia completă, îşi doresc 2 copii:“cea mai importantă menire a fiinţelor umane este aceea de  a fi părinţi”, spune Elena. Cine poate s-o contrazică? Şi iată că primul rod al iubirii dintre cei doi vine  pe lume la numai un an de la căsătorie. Liviu aduce fericire şi lumină în vieţile lor, iar după câţiva ani primeşte şi un frăţior - Teodor-Alin. Toate bune, până când medicul îi anunţă că micuţul abia născut suferă de maladia Longdon Down (Trisomia 21), formă mozaicism .Bucuria iniţială se transformă în tristeţe şi îngrijorare.La cei 32 de ani , Elena începe să se întrebe cu ce-a greşit ? De ce ea ? Poate că este o greşeală… Dar viaţa tace.Pesemne că are are altă treabă, de vreme ce  rămâne mută la întrebările ei disperate...Doamne, cât ar vrea ca vorbele medicului să fie un coşmar care trece odată cu trezirea din somn! Cât ar vrea să aibă puterea de a face un medicament miraculos care să vindece mica fiinţă ce priveşte acum curioasă, în timp ce se cuibăreşte la sânul ei, cerând puţină afecţiune! Cât ar vrea să curme suferinţa lui Doruleţ,  aşa cum îi place să îl alinte, să se ia la trântă cu acel cromozom în plus care urmează să facă viaţa ei şi a micii făpturi, bucăţele! În zadar însă. Partea bună este că soţul îi este alături şi hotărăsc amândoi că au o cruce de dus şi o vor duce până la capăt. “Începusem să citesc din tratatele de medicină.Căutam cu disperare o portiţă de salvare.Dar toate informaţiile erau sumbre. Cărţile de specialitate  erau parcă făcute după acelaşi calapod, fără o cercetare amănunţită a bolii, a individului, a mediului în care trăieşte şi se dezvoltă. Diagnosticul era nemilos şi nedrept cu mica fiinţă apărută într-o lume ostilă”. Acum, când povesteşte, spune, cu convingere, că « îngerul alege special familiile în care va apărea un astfel de copil care necesită o îngrijire specială.»

În mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă

    Este clar că, o dată cu apariţia lui Teodor, toată viaţa i se schimbă la 180 de grade. În aceste momente un zâmbet ar fi de ajuns ca să capete forţa necesară de a merge mai departe. Însă viaţa mai are o lovitură pentru ea:rudele şi prietenii încep să o ocolească, ba chiar o sfătuiesc să scape de micuţ. Simte că se prăbuşeşte “Parcă eram în mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă.” În acele momente cuvintele unui preot o scot din impas :”când cazi în colbul străzii, nu rămâi jos, ci te ridici, te scuturi şi-ţi continui drumul!”Îşi dă seama că acesta îi este destinul şi că, dacă ea nu va lupta pentru copilul ei, nimeni nu o va face. Suferinţa o apropie de Dumnezeu, în iubirea căruia care găseşte alinare şi sprijin. Ce bine că soţul îi este aproape! Începe să gândească pozitiv şi, dintr-o dată, vede altfel viaţa... fiinţa i se umple de fericire  când priveşte ochii vioi ai lui Teodor, când îi aude râsul cristalin, primul gângurit, primele silabe...Viaţa merge înainte. A ei  se împarte în munca la spital şi creşterea celor doi copii. Când cel mic spune mama pentru prima dată, Elena simte o fericire inexprimabilă, scăldată în lacrimi liniştitoare. Băiatul cel mare, Liviu, învaţă literele alfabetului sub aceeaşi ocrotire. Şi când destinul te provoacă în asemenea manieră, el însuşi  este uluit de forţa pe care o ai ca să-l înfrunţi... atunci se înduioşează şi îţi trimite ajutoare, acei oameni potriviţi de care Elena are atâta nevoie!

“Nu mi-e ruşine cu Doruleţ!“

     Şi acum se întreabă de unde i-a venit puterea în acele nopţi de veghe, de nelinişti şi de teamă, de căutări şi prăbuşiri?...Au trecut 20 de ani în care fiecare clipă a fost o jertfă,o renunţare la sine, o bătălie continuă cu viaţa şi cu boala băiatului ei.Ai zice că, după aproape un sfert de veac de luptă, este obosită.Dar nu! “Doresc să scriu despre copiii cu dizabilităţi, să militez pentru o viaţă mai bună a lor, să devin mesagerul lor naţional, iar Doruleţ să fie cunoscut în toată lumea, pentru că mie nu-mi este ruşine cu el.” Despre Liviu spune că a terminat 2 facultăţi şi-un masterat, iar a doua facultate a făcut-o pentru fratele său mai mic...
      În urmă cu două decenii, Elena a ales drumul cel mai greu, dar şi cel mai nobil.Suferinţa ei tăcută a produs o perlă a cărei strălucire îi luminează chipul prin surâsul cald care i s-a aşezat permanent pe buze.A ştiut să ierte, a ştiut să îşi acopere rănile cu straturi de iubire. Pentru că -nu-i aşa?- perlele sunt răni cicatrizate...

                    Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu