vineri, 30 martie 2018

Moartea Patriarhului

    Preafericitul Părinte Teoctist spunea deseori că zilele omului sunt în mâna Lui Dumnezeu şi că toată viaţa a făcut voia Lui, a căutat s-o afle şi s-o împlinească. La ultima aniversare a zâmbit şi a exclamat cu mirarea unui copil: ” parcă nu-mi vine să cred că am împlinit 92 de ani!” Mai avea un vis: să vadă ”Catedrala  Mântuirii Neamului”  ridicată. 


 Mâna lui nu va mai binecuvânta...

    Luni, 30 iulie, 2007.Clopotele începuseră să bată prin toate bisericile şi mănăstirile din România. Posturile de radio şi televiziune anunţau că, la orele 17, Preafericitul Patriarh Teoctist a încetat din viaţă, la spitalul Fundeni. Chiar dacă ştiam că are 92 de ani , am avut un şoc, mai ales că, în urmă cu câteva zile îmi dăduse binecuvântarea. După felul în care vorbea şi se purta atunci,  părea că va mai trăi cel puţin 50 de ani. După şocul iniţial, am avut o stare de prăbuşire gândindu-mă că nu-l voi mai întâlni la evenimentele speciale sau la sărbătorile de hram.Că mâna lui nu va mai atinge oamenii ca să-i binecuvânteze, că nu-i voi mai asculta glasul cald, nici nu-i voi mai simţi tremurul emotiv din voce şi nu-i voi mai vedea ochii, uneori împăienjeniţi de lacrimi, atunci când evoca vreo amintire dureroasă sau îşi aducea aminte de mama sa.

« De ce m-ai părăsit,Părinte ?! »

”Patriarhul nu a vrut să se opereze în străinătate... Operaţia a fost necesară pentru că în ultima perioadă  prostata îl chinuia noaptea din jumătate în jumătate de oră, aducându-l la un grad de epuizare foarte avansat”. Oamenii sunt consternaţi şi toate explicaţiile medicilor care spun că operaţia de adenom de prostată a fost o reuşită şi că moartea a survenit în urma unui atac de cord neprevăzut , sună ca o glumă proastă. De pe buzele lor se aud murmure de rugăciuni.Mâinile  tremură flori şi lumânări, pentru că doar atât mai pot face. Capetele plecate se resemnează în faţa dramei anunţate continuu de clopotele din curtea Patriarhiei. Durerea geme a jale şi, la un moment dat, un glas bărbătesc, parcă frânt, străbate apăsarea :” De ce m-ai părăsit , Părinte ?!” Miercuri. Plouă torenţial pe Dealul Patriarhiei ca şi cum seceta ar fi vrut o jertfă ca să înceteze.Plouă amar ca şi lacrimile credincioşilor veniţi cu miile din toată ţara .Plouă cu lacrimi căci România pierde un om care a fost aproape de sufletul ei.
     În ajunul funeraliilor iese soarele.La amiază, Părintele Patriarh este decorat post-mortem  de către preşedintele ţării, Traian Băsescu, cu Ordinul Naţional Steaua României, în grad de colan. Dar asta nu schimbă cu nimic durerea de pe chipurile oamenilor.Pe ecranele imense se derulează continuu momente din viaţa celui atât de iubit. Rând pe rând vin să-i aducă omagiu politicieni, oameni de cultură, feţe bisericeşti. Cozile se prelungesc până jos în Piaţa Unirii şi oamenii se agită,  parcă nu mai au răbdare. Timpul aleargă şi, pe măsură ce se apropie de ultimele ore, devin nervoşi, mulţi dintre ei leşină. Voluntarii de la Crucea Roşie nu mai fac faţă .Şi, după ce primesc primul ajutor, se aşază din nou la  coadă... Înserarea coboară peste catedrală...Doamne, a mai rămas o noapte în care mai au şansa de a săruta mâna patriarhului.Mâna...acea mână care i-a mângâiat de atâtea ori, este acum rece şi lipită de Sfânta Evanghelie...

S-a sfârşit!

 3 august, zi de doliu naţional...Dangătele clopotelor străbat văzduhurile parcă vrând să atragă atenţia cerului de îngeri.  Pe Dealul Mitropoliei, mii de credincioşi din Bucureşti şi din ţară, încremeniţi de durere, au venit să-i aducă un ultim omagiu părintelui lor. Portretul Patriarhului, umbrit acum de panglica neagră a doliului, priveşte tăcut spre mulţime. Pe frontispiciul Catedralei aceeaşi panglică amplifică tristeţea celor care l-au iubit şi care au ştiut să-i vadă sufletul.      Slujba de înmormântare este condusă de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I. Rând pe rând înalţii prelaţi din străinătate vorbesc despre importanţa activităţii patriarhului şi îşi amintesc momente petrecute împreună . De la căpătâiul Patriarhului ni se spune că „  Taina morţii  este neînţeleasă pentru că aceasta depăşeşte limitele raţiunii umane.Omul, fiinţă zidită de Dumnezeu nu a fost creat spre moarte, ci să se bucure în Rai cu toate făpturile Domnului(...) Însă primejdia păcatului care pândea îndeaproape a adus omului moartea. Dar răstignirea şi învierea Lui Hristos l-a readus pe om la frumuseţea cea dintâi, la bucuria dintru început dându-i posibilitatea să-şi depăşească condiţia de fiinţă muritoare (...) Suntem încredinţaţi că există  trecere de această taină a morţii care poate fi depăşită doar prin credinţa în Iisus Hristos”...
Ritualul înmormântării Patriarhului se apropie de final. Clopotele încep să bată cu putere .Credincioşii se înghesuie să vadă  sicriul, purtat pe umeri de preoţi, înconjurând catedrala. Alaiul este condus de un preot care bate toaca , urmat de  alţi preoţi care ţin crucea , două steaguri, mitra şi însemnele patriarhale. În urma cortegiului, înalţi ierarhi, preşedinţii României de după revoluţie, primul ministru, membri ai senatului şi ai guvernului , multe feţe bisericeşti. Este atât de multă lume încât cu greu se poate urmări ritulalul chiar şi pe monitoare. Momentul final se apropie.Emoţiile se amplifică.Ochii nu mai pot opri lacrimile să curgă. Încordarea este maximă. Sicriul ajunge în faţa Altarului. Se cântă „Hristos a înviat din morţi / cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le.  Pe trupul Patriarhului se toarnă vin  amestecat cu untdelemn apoi... cenuşă. Se aşază piatra pe mormânt.Oamenii oftează: S-a sfârşit! 21 de salve de tun încheie ceremonia şi jalea atinge apogeul...

Viaţa patriarhului, un munte abrupt

    La 30 iulie a căzut dureros cortina peste scena unei vieţi în care personajul principal  a fost iubit şi contestat în aceeaşi măsură. Drumul nu a fost unul neted, presărat cu flori, ci un munte abrupt care uneori îl arunca în prăpastie. Şi cine l-a scos de acolo dacă nu Dumnezeu, căruia i-a închinat viaţa din fragedă pruncie?…Astfel,  la 7 februarie 1915, într-o căsuţă  acoperită cu stuf, a familiei Arăpaşu din satul Tocileni, judeţul Botoşani se năştea al 10-lea copil (din 11) pe care l-au numit Toader. Învăţătorul din şcoala primară,Gheorghe Romanescu, fiu de preot, îi ducea deseori pe copii la biserică şi poate că într-una din aceste dăţi sufletul micului Toader, înfiorat de dangătul clopotului, aude chemarea divină. Şi, din acel moment, inima sa  începe să ardă de dorul Lui Dumnezeu. Neînţeles de părinţi, la numai 13 ani, Toader  hotărăşte să schimbe ocotirea mamei pe ocrotirea  dumnezeiasă. Prin urmare, fuge la Schitul Sihăstria unde intră ca frate:” după absolvirea şcolii am plecat la mănăstire, fără ştirea şi învoirea familiei”. Apoi, străbate colinele blânde ale Botoşanilor spre Mănăstirea Vorona. La vremea aceea locul i se pare departe , dincolo de linia orizontului. Găseşte că albastrul cerului de deasupra mănăstirii , liniştea şi pacea, pot fi comparabile doar cu Ierusalimul Ceresc. Acela era primul pas spre piscul muntelui.Datele biografice ale părintelui se succed cu viteza timpului, pentru că, an de an, sunt consemnate  evenimente  care-i marchează existenţa. Un moment important este data de 6 august 1935 când, la Mănăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ, depune voturile monahale. Tot cu această ocazie primeşte şi numele de Teoctist.Se considera fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, întemeietorul seminarului de la Mănăstirea Cernica  unde a învăţat vreme de opt ani  ( 1932-1940). Între 1940-1944 urmează cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii Bucureşti, absolvită cu ”magna cum laudae”. În data de 25 marie 1945 este hirotonit ieromonah la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. De-a lungul timpului ocupă mai multe funcţii: episcop-vicar patriarhal; episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului (1962) ; Episcop al Episcopiei din America şi Canada(1963); Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei(1973); Arhiepiscop al Iaşilor şi  Mitropolit al Moldovei şi Sucevei(1977)...
      După moartea patriarhului Iustin Moisescu, la 31 iulie, 1986, IPS Mitropolitul Teoctist devine locţiitor de patriarh, iar la 9 noiembrie a aceluiaşi an,  Colegiul Electoral Bisericesc îl alege Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986. După căderea dictaturii, Patriarhul Teoctist este acuzat de colaborare cu sistemul comunist, reproşându-i-se faptul că, sub mandatul său, au fost demolate mai multe biserici. Obosit de atâtea acuzaţii, în ianuarie 1990, Patriarhul invocă boala şi bătrâneţea şi se retrage la Mănăstirea Sinaia. După numai trei luni, la cererea Clerului, revine în scaunul patriarhal. În anul 1992 reînfiinţează Mitropolia Basarabiei stârnind, prin curajul său, antipatia Rusiei...

O strălucire fără precedent

      În cei 21 de ani de cârmuire , Preafericitul Teoctist aduce Biserica Ortodoxă la o strălucire fără precedent în istorie printr-un spirit echilibrat, capabil să gestioneze situaţiile de criză . Înfiinţează 12 noi eparhii în ţară, construieşte peste 2000 de noi lăcaşuri de cult şi  readuce la viaţă  peste 400 de mănăstiri dezactivate în perioada de tristă amintire; are un aport substanţial la reintegrarea învăţământului teologic preuniversitar şi universitar în învăţământul public; introduce religia în şcoli; reînfiinţează asistenţa religioasă în armată, spitale şi penitenciare,înfiinţează peste 230 de instituţii sociale pentru ajutorarea categoriile defavorizate. În anul 1999 Patriarhul face un gest istoric ce rupe lanţul urii şi al neînţelegerilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică: invită pe liderul Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită la Bucureşti, făcând astfel primul pas spre înfăptuirea ” unităţii în şi prin credinţă”. Era cel mai mare eveniment ecumenic de la Marea Schismă încoace (1054): ”Vă primim cu inima deschisă şi cu gând bun”, spunea Părintele în acele momente istorice, unice prin importanţa lor.

Dosarele securităţii

     Misiunea patriarhului a fost una dificilă.Se poate spune că a fost un supravieţuitor al veacului. Asupra lui au planat bănuieli de tot felul. Mulţi dintre cei care l-au denigrat voiau să-l vadă îngenuncheat şi de-abia aşteptau scoaterea la lumină a dosarelor securităţii.Cu tot atâta nerăbdare aştepta şi Patriarhul, dar din alte motive.Voia să i se vadă nevinovăţia.În primăvara acestui an , la Mănăstirea Antim, părintele mărturisea: ” După Revoluţie, atacurile nu mai conteneau, m-au numit  chiar Patriarhul Roşu.Dar…pe vremea aceea securitatea urmărea  toţi ierarhii, călugării şi preoţii...  Patriarhul era considerat cel mai rău dintre toţi, un duşman al comuniştilor, care venea cu ”armata lui cea neagră” să răstoarne puterea…Şi iată că dosarele au fost scoase la iveală, dar nu au găsit nimic”. De câte ori vorbea despre bisericile distruse şi despre preoţii arestaţi, Patriarhului i se umezeau ochii : „Am făcut altele noi, dar acelea care s-au dărâmat, s-au dus...Şi mulţimile de preoţi care au umplut închisorile comuniste şi ale securităţii... Au fost preoţi, episcopi, profesori şi credincioşi ai bisericii noastre...Am avut greutăţi enorme, pot spune de neînvins, pentru că acum lăcrimăm după ei”. Destinul Patriarhului a fost să moară pe un pat de spital. Ne este greu să vorbim despre sfinţia sa la timpul trecut.Cândva spunea că „ moartea nu există...Moartea se transformă în viaţă veşnică!” Dumnezeu să vă odihnească, Părinte! 

   Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu